“Încerc să nu uit să mai și laud.” LiterNet, 2017

Am fost pila lui Vonnegut.

Cătălin Olaru lucrează în publicitate, e critic de film şi om bun, nu neapărat în această ordine. Dintre cele mai recente întâmplări din viaţa lui de iubitor de filme, amintesc prezenţa în juriul de la Ceau, Cinema!, în juriul FIPRESCI al festivalului de la Locarno şi ca selecţioner / director artistic al Divan Film Festival – festivalul degustătorilor de film şi artă culinară, ce are loc la Craiova şi Port Cetate în luna august a fiecărui an.
Fiind primul lui an în echipa de la Divan, am fost curioasă să aflu despre începuturile lui în critica de film, despre motivaţia de a continua munca în acest domeniu şi despre selecţia pentru festival. În jumătate de oră de discuţie, am descoperit un om sensibil şi onest, care iubeşte arta cinematografică şi face tot ce poate s-o prezinte autentic către publicul larg
.


Faci critică de film din…

2009.

De ce?

Vărul meu, Mihai Fulger, scria pe atunci la revista Cultura. Când a plecat de acolo, am decis fără să stau prea mult pe gânduri că e musai să ocup locul rămas liber. Mi s-a părut ceva de prestigiu, pe atunci însemna destul de mult să scrii într-un săptămânal de cultură. Ca probă de angajare, am scris un prim articol. Lui Cătălin Sturza, redactorul rubricii de cultură, i-a plăcut, mai mult, a opinat că se vede treaba că-mi place Vonnegut. Nu citisem nimic de Vonnegut, dar măcar mi-am dat seama că e de bine.

Asta se întâmpla pe vremea în care a fi critic de film era o meserie respectabilă. Treaba cu prestigiul m-a ţinut o perioadă, am scris mult şi din inerţie. Acum scriu doar când vreau şi destul de rar.

Ce te face să vrei să scrii despre un film?

Pe vremuri, scriam cu uşurinţă și din plăcere, așa cum e mai mereu la început. Mai apoi, scrisul a devenit o întreprindere destul de repetitivă. După ani întregi în care am scris aproape săptămânal și devenise un soi de datorie autoimpusă, am hotărât că o să scriu doar atunci când am într-adevăr ceva de spus. Din fericire, critica de film plătindu-se foarte rar, am avut întotdeauna libertate completă, adică exact acel lucru pe care-l doreşte oricine are de-a face cu scrisul sau cu un domeniu creativ în general.

Eşti în primul an prezent în echipa de la Divan. Ce te-a făcut să accepţi invitaţia de a fi în echipă?

Cunosc festivalul foarte bine din poveştile colegilor de breaslă. De fiecare dată când mai auzeam pe cineva povestind despre Divan, mi se părea că exagerează, toată lumea arăta de parcă face parte dintr-o sectă, așa că toate informațiile pe care le primeam la prima mână le priveam cu suspiciune.

Am ajuns pentru prima oară în Port Cultural Cetate în urmă cu 3-4 luni. Am mers direct la hamace și m-am holbat ore bune la Dunăre. Atunci am înțeles.

Tema Divanului din 2017 e “balkan love”. Cum a fost să faci selecţia cu această temă impusă?

“Balkan love” nu e de un singur fel. Nu există o singură definiţie a iubirii, balcanice sau nu, aşa cum nu există vreo definiţie pentru Balcani, în general. Tema, pentru mine, a fost o veste foarte bună, pentru că e destul de greu să găseşti un film care să nu se încadreze în această temă; de fapt, chiar şi absenţa iubirii e un semn că filmul se poate potrivi într-un context de acest fel.

Dacă ar trebui să convingi pe cineva să vină la Divan, ce i-ai spune?

Dincolo de clădiri și de locul ăsta aparte de lângă Dunăre, marele atu al Divanului este că nu-şi doreşte să concureze cu festivaluri mari din România. E un eveniment intim, la care vin foarte puţini oameni, cu invitaţi aleşi pe îndelete, cu întâlniri care înseamnă mai mult decât business, cu revederi pline de nesaț și de sens.

A consemnat Oltea Zambori


Leave a Reply

Your email address will not be published.