Melodramă frântă: „Los abrazos rotos” (r. Pedro Almodóvar)

Cu o întârziere apreciabilă, de 18 ani, tocurile înalte îşi pun în operă ameninţarea: când Lena, protagonista celui mai recent film regizat de Pedro Almodóvar, cade pe scări şi îşi frânge un picior, o parte din vină o poartă infamul accesoriu. Întreaga scenă e filmată cu camera fixă, din punct fix, de undeva de sus, din lateral, de la o distanţă total nerezonabilă.

Nerezonabil e şi momentul în care protagonista intră în poziţia în care e imortalizată pe afişele de promovare a filmului. Speriată ca un animal în faţa loviturii de graţie, ştiindu-se vinovată şi în acelaşi timp fără apărare, aceasta se târăşte, cu chiu cu vai, încercând să scape cu viaţă. De-a buşilea, însângerată şi umilită, astfel este Lena şi astfel se explică şi privirea cu care actriţa Penélope Cruz ne cheamă în sălile de cinema. În ochii ei, nu se citeşte ură de nestins sau vreo iubire mistuitoare, cum ne-am fi aşteptat, ci teamă.

Sordid, episodul e pâinea şi sarea cu care un oaspete cu totul aparte este primit în universul lui Pedro Almodóvar. Acel oaspete este realitatea.

De data aceasta, problemele personajelor nu mai sunt doar obişnuitele urzeli de idile şi trădări, menite să satisfacă un public pentru care succesul se măsoară nu în aplauze şi urale, ci în machiaj curs şi batiste stoarse. Problemele lor nu sunt numai din lumea lui Almodóvar; chiar dacă ocazional şi doar în parte, ele provin şi din lumea reală.

Tatăl Lenei este bolnav de cancer. Nimeni nu vrea să-l opereze, doctorul său preferând să plece în concediu. De aceea devine Lena amanta şefului său, magnatul Ernesto Martel (José Luis Gómez), și astfel ajunge să fie distribuită în rolul principal al filmului „Femei şi valize”, regizat de Mateo Blanco (Lluís Homar), de care se îndrăgosteşte.

Boala tatălui său e tratată cu cea mai mare sobrietate, la fel şi suferinţa eroinei şi a mamei sale. Serioasă e şi orbirea lui Mateo Blanco. Tot cu măsură sunt tratate supradoza accidentală de peste ani a fiului acestuia, pretext pentru o lungă confesiune paternă, sau repulsia pe care Lena ajunge să o simtă pentru Martel. Radiografiile de după accident întăresc această corporalitate a evenimentelor: în ciuda a ceea ce ne învaţă orice melodramă respectabilă, nu doar sufletul este casabil, ci orice femeie e făcută din carne şi oase, chiar şi Penélope Cruz.

„Los abrazos rotos” nu e cu totul lipsit de extravaganţă, însă acea extravaganţă apare doar sub forma unor idei de scenariu, respectiv a filmului la care lucrează Mateo şi Lena, e o extravaganţă în cadru. Povestea fiului lui Arthur Miller sau idila dintre o femeie-vampir cu botniţă şi un tânăr naiv sunt neîndoielnic almodovariene, însă regizorul se desfăşoară ca odinioară abia în secvenţele din „Femei şi valize”, remake după „Femei în pragul unei crize de nervi”, pelicula care i-a adus consacrarea. Doar în cadru ne bucurăm de momente precum acela al preparării gazpacho-ului, când Lenei îi curge o lacrimă pe o roşie proaspăt spălată. Și doar Almodóvar poate să scoată artă din asemenea momente casnice fără să cadă în ridicol, însăilând patetism şi kitsch pentru a obţine ceva ce nu e nici patetic, nici chicios.

Numai că nu pare să mai vrea să facă melodramă, nu în modul în care o făcea până acum, cel puţin. Almodóvar o rupe cu trecutul într-un mod poate insesizabil. Madridul, roşul şi culorile puternice, personajele secundare memorabile, muzica năucitor de senzuală, loviturile de teatru, toate ni se dau acum cu pipeta. Remake-ul după „Mujeres al borde de un ataque de nervios” e o caldă aducere aminte a unui cinema pe care Almodóvar îl respectă şi căruia îi e recunoscător, dar pe care nu mai vrea să îl practice.

Un lucru e sigur: patima i-a rămas intactă. Face filme „cu aceeaşi pasiune”, după cum înţelegem din sfârşitul lui „Mala educación”.

Ultimele secunde ale lui „Los abrazos rotos” îl completează: le-ar face şi orb.