Monsieur Sorowitsch: „Die Fälscher” (r. Stefan Ruzowitzky)

Pendulari morale.

In debutul filmului, Sally Sorowitsch (Karl Markovics) isi aprinde o tigara, pe o plaja despre care aflam mai tarziu ca se afla pe Coasta de Azur. Ne ajuta panoul din dreptul plajei – suntem peste drum de hotelul Beau Rivage. Pentru a ne dumiri si in ce an se petrece actiunea, fara a fi nevoie sa o citim pe ecran (procedeu pe care Ruzowitzky oricum il va utiliza ulterior), la cativa metri de Sorowitsch, zace ca din intamplare un ziar, a carui prima pagina anunta, cu caractere mari cat o zi de post, sfarsitul razboiului. Cotidianul abandonat pe plaja intra in cadru mai intai pe furis (camera il incadreaza in treacat, dar suficient cat sa citim titlul), dupa care e filmat frontal si de la distanta mica, sa fie cat se poate de clar pentru toata lumea: nu suntem nici pe linia Maginot la 1930, nici la Dunavatul de Jos, in anul ultimei eclipse. Suntem in Franta lui august 1945.

Daca panoul si ziarul indeplinesc rolul de repere spatio-temporale, muzica marcheaza, cu o frecventa care devine destul de curand sacaitoare, dispozitiile afective ale protagonistului. In secventele care se petrec inainte de razboi, fundalul sonor e asigurat de tango, gen pe care Sorowitsch e clar ca il indrageste. O data cu razboiul, cazinoul e inlocuit de lagar si tangoul de opera. Cat dureaza razboiul, atata tine si programul de culturalizare, cu scurte interludii in care protagonistul rememoreaza evenimente din trecut sau pur si simplu se simte un pic mai bine (cand reintra in scena tangoul).

In sfarsit, cum vreunul dintre personaje spune sau face ceva ce se vrea a fi semnificativ, cum intra in prim-plan. Nu conteaza ca in urma cu cateva secunde il vedeam la 10 metri departare, a zis ceva cu talc, trebuie sa il vedem de indata cat se poate de bine, pana la ultimul rid de expresie. E un procedeu care face ca „Die Fälscher” sa fie imposibil de descoperit: el insusi ni se arata. Tot ce avem de facut e sa-l primim asa cum ni se da.

OAIA GRI

Dupa toate standardele, Sally e un tip detestabil. In cadrul Operatiunii Bernhard, Germania nazista a produs peste 135 de milioane de lire sterline in bancnote falsificate, menite sa fie puse in circulatie pentru a destabiliza economia inamica. In acest scop, au fost folositi 142 de detinuti evrei. Inspirat din memoriile tipografului Adolf Burger, supravietuitor al Holocaustului, Sally e cel mai priceput dintre toti, in consecinta, e cel mai vinovat. De fiecare data cand culpa morala a celor 142 e pusa in discutie, acesta se scuza: nu e colaborationism, e supravietuire. Peste tot in jurul lui, detinutii fara stiinta masluirii bancnotelor mor de epuizare sau sunt executati sumar. Sally isi vede de ale lui, iar povestea lui nu e cea din „Pianistul” lui Polanski, omul nu e o victima, ci privirea lui Ruzowitzky il dezvaluie ca avand aceeasi fibra morala cu ofiterii SS. Incapatanarea lui de a trai e aceea a unui pradator si e pusa permanent in balanta cu hotararea unui alt personaj de a sabota tiparnitele naziste.

Asa se face ca, la intervale regulate, Sally e reabilitat din punct de vedere moral. Desi picteaza tablouri in care opresorii sai apar ca olimpieni, Sorowitsch isi ajuta in repetate randuri un coleg de lagar (nu ii fura supa atunci cand are ocazia, il acopera atunci cand afla ca e bolnav de tuberculoza, ba chiar ii face rost de medicamente). Desi nu face parte dintre complotisti, ii ia apararea celui care ii saboteaza eforturile, salvandu-i si acestuia, de mai multe ori, viata. Desi accepta orice de la nazisti, isi ia revansa cand armata germana se retrage, umilindu-l pe comandantul lagarului.

Intre las si erou, intre pozitiv si negativ. E o pendulare care caracterizeaza protagonistul, dar in egala masura si filmul.

Articol publicat in revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *