Nevoi și hatâruri

Ce s-a schimbat în modul de a selecta filmele pentru festivaluri și care au fost criteriile urmărite în 2024 pentru selecția FFE? Câte filme ai văzut și cum organizezi atâtea informații, cum iei deciziile?

Când vine vorba de festivaluri, câte bordeie, atâtea obiceie. N-o să vorbesc despre alții, că n-am cum și oricum nu se cade. În ceea ce mă privește, de la primul festival pentru care am făcut selecția și până acum, nu s-a schimbat absolut nimic, exceptând poate doar standardele mele (pe măsură ce am constatat că se poate, tot mai ridicate, deci mai energofage). Mă voi fi schimbat eu însumi, implicit și modul în care mă raportez la cinema? Tot ce-i posibil. Cum m-am schimbat, asta iarăși mi-e greu să apreciez. Pot doar să sper că sunt mai deschis la bogăția de limbaje pe care cinematografia actuală o are de oferit. Că iau mai mult în calcul reacția publicului, deși criteriul principal a rămas gustul meu personal, așa cum cred că ar trebui să fie în cazul oricărui festival (altminteri selecția ar putea-o face un motor de inteligență artificială – din fericire, încă nu e cazul).

Iar dacă există un modus operandi, pentru că FFE nu e singurul festival de film arthouse din București sau din țară, de îndată ce vizionez un film pe care, dintr-un motiv sau altul, mi-l doresc pentru festival, îl cer deținătorilor drepturilor de distribuție interanțională sau partenerilor noștri, ambasadele și institutele culturale europene. Când mă apropii de final, trag linie și completez golurile. E o operațiune asemănătoare cu făcutul bagajelor atunci când pleci într-o vacanță mai îndelungată, adică o combinație dintre lucrurile de care ai nevoie și cele de care la o adică te-ai putea lipsi, dar îți întregesc experiența și o fac să fie memorabilă.

Ai câteva scene care ți-au rămas în minte pe care ni le poți împărtăși, descoperiri actoricești ori muzicale din filmele selectate?

Coșarii de pe acoperișurile din Oslo, văzuți de Dag Johan Haugerud în filmul „Sex”, din selecția berlineză de acest an. Momentul muzical care încheie filmul, care îmbină religia și fluiditatea de gen într-un mod care nu e ofensator pentru nimeni. Dar și fotocoalele de fum din documentarul „Atlantic Bar”. Avansarea implacabilă a autogunoierei din „Oamenii-sticlă”, care devine, sub privirea lui Nemanja Vojinović, un fel de spărgător de gheață printre banchizele de deșeuri. Cadrele fracționate din „Viață grea” și „Grea viață” ale lui João Canijo, cu misterioasele lor replici și zgomote din off, ale căror surse le putem elucida dacă parcurgem ambele filme (dar nici asta nu e o certitudine).

Care sunt producțiile care te-au impresionat cel mai mult și din ce motive?

„Camping du lac” e un exemplu strălucit de a vorbi despre tine fără să te pui pe primul plan. Delicat și profund în același timp, filmul lui Éléonore Saintagnan e suma unor episoade care ar funcționa cu succes și ca scurtmetraje, îmbinând două planuri aparent incompatibile, anume cinema-ul observațional și suprarealismul. Apropo de documentar, când vorbim despre războiul din Ucraina, ne referim cel mai adesea la soldați și arme, mișcări de trupe și asedii. Dimpotrivă, „În Ucraina” se apleacă asupra civililor, în imagini cu atât mai frapante cu cât prezintă modul în care conflictul, cu tot nefirescul lui, e integrat în viața cotidiană din marile orașe.

Dacă ar fi să recomanzi doar un film de ficțiune și un documentar din festival pentru un student la regie, care ar fi acelea?

Ficțiunea cu o bază cât se poate de reală „Vise plăcute”, pentru felul în care evită tentațiile: de a se concentra exclusiv asupra subtextului anticolonial, în dauna compoziției cadrelor. De a se concentra exclusiv asupra compoziției, în dauna subtextului anticolonial. În sfârșit, de a supralicita calitățile locației exotice, exploatându-i convențional frumusețea. Documentarul „Mâine mă duc”, pentru că, aplecându-se cu răbdare și înțelegere asupra unei familii de români afectate de migrația economică, e măcar în parte despre noi toți.

În calitate de membru FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique), ne poți spune câteva din filme preferate dintre titlurile premiate în festivaluri în ultimii ani pe care să le (re)vedem, mai ales dacă sunt pe vreo platformă de streaming?

Cu mai puțin de 2 săptămâni înainte de deschiderea Festivalului Filmului European, am făcut parte din juriul FIPRESCI al festivalului goEast din Wiesbaden, dedicat cinematografiei din Europa Centrală și de Est. E prea devreme pentru ca vreunul din filmele văzute acolo să se regăsească pe vreo platformă, dar recomand fără nicio reținere cele 2 filme pe care le-am premiat, anume documentarul „KIX”, în regia lui Dávid Mikulán și Bálint Révész, care baleiază între mai multe personaje până-și găsește protagoniștii, iar evoluția acestora e spectaculoasă, atunci când nu e tragică. Filmul de ficțiune „Plague”, în regia lui Dmitrii Davidov, după știința mea, primul western filmat vreodată în Iacuția.

Interviu publicat în mai 2024 pe platforma cinefilia.ro. Reporter: Andreea Moroșanu-Vraja