New York Film Festival 2012: Tipete si taceri

Intre film si razboiul pe care il descrie, nu e mare diferenta: principalul inamic e Celalalt, in care e musai sa se traga cu toate armele si din toate directiile. Portughezii din „Lines of Wellington” sunt painea lui Dumnezeu, tarfele lor au sufletul de aur, soldatii lor asculta mai intai de propria constiinta si abia apoi de regulamentele militare. Francezii si englezii, pe de alta parte, sunt josnicia intruchipata. Ca in „Hyde Park On Hudson”, echipa care joaca acasa castiga. Principala distractie de care avem parte e aceea ca Michel Piccoli, Isabelle Huppert, Catherine Deneuve, Chiara Mastroianni, Marisa Paredes, John Malkovich sau omniprezentul Mathieu Amalric au acceptat, in acest „Atac al violatorilor de tara”, sa duca tava.

Celluloid Man

Metafora din titlu e interpretata, in documentarul „Celluloid Man” al lui Shivendra Singh Dungarpur, in sens propriu: cand arhivarul P. K. Nair vorbeste, il vedem in penumbra, deoarece in cealalta jumatate a ecranului, sunt proiectate scene dintr-un film indian clasic. Catre final, Nair e pus sa recite replici din „Citizen Kane”, in timp ce filmul lui Welles ruleaza in fundal. In sfarsit, cand unul din personaje vorbeste despre peliculele deteriorate, pelicula lui „Celluloid Man” devine la randul ei imperfecta, iar Dungarpur e nevoit sa recurga la genul asta de artificii pentru ca documentarul lui dureaza doua ore si jumatate, timp in care exploreaza o singura tema: contributia lui Nair la construirea arhivei indiene de film.

Eforturile sale de salvare a istoriei cinematografice nationale sunt relevante pentru un public extrem de restrans, insa Dungarpur face foarte putine pentru a schimba asta.

Cesare deve morire

In interpretarea detinutilor din aripa de maxima securitate de la inchisoarea din Rebibbia, docudrama „Cesare deve morire” deapana povestea unei reprezentatii teatrale („Iulius Cezar” al lui Shakespeare). Emotia cea mai puternica pe care o transmite filmul e dorinta de a vedea piesele companiei teatrale in cauza, una care activeaza deja de cativa ani si care a fost pusa in picioare cu mult timp inainte de interventia duo-ului regizoral italian. Asta inseamna fie ca filmul ca atare nu are suficienta forta, fie ca povestea in cadru prevaleaza asupra ansamblului, ceea ce, pentru fratii Taviani, e la fel de rau.

Life of Pi

Judecand dupa cum arata acest film de aventuri in 3D, decizia de a ecraniza romanul lui Yann Martel se datoreaza probabil calitatii acestuia de a putea fi tradus in imagini avand frumusetea chicios-conventionala a ilustratelor, precum si faptului ca elementele care dau aceasta frumusete chicioasa pot iesi, la nevoie, din ecran. Licentele cinematografice (memoria prodigioasa a protagonistului, povestea de dragoste adolescentina, epilogul cu maritis si copii) nu fac decat sa intregeasca tablouasul.

Ji Yi Wang Zhe Wo / Memories Look at Me

Regizoarea Song Fang se intoarce in orasul natal, unde are o serie de discutii cu membrii familiei ei. In cadrul acestor discutii, contributia ei e minima, atat ca participanta la conversatie (ea asculta sau pune scurte intrebari, ceilalti ii raspund), cit si ca cineast – cu o singura exceptie, toate scenele sunt filmate cu o singura camera, dintr-un singur unghi, cu lumina naturala si cu sunet in priza directa. Succesul experimentului se datoreaza faptului ca parintii si fratele regizoarei sunt niste oameni cumsecade si care se pricep sa spuna o poveste la fel de bine cum se pricep sa taca, ceea ce e departe de a fi meritul lui Song.