Odă colajului: „Legion” (r. Scott Charles Stewart)

Noutatea lui „Legiunea” ca film „cu bătaie” e că, fără a fi extratereştri, androizi sau mutanţi, bătăuşii nu sunt nici oameni.

Motivul salvatorului venit din altă dimensiune pentru a ajuta un contemporan îl recunoaştem cu uşurinţă din seria „Terminator”. Singura diferenţă notabilă dintre Terminatori şi Michael/arhanghelul Mihail (Paul Bettany) e că acesta din urmă n-are nevoie de cartea de telefoane pentru a-şi găsi ţinta. De ce nu se lasă să cadă direct acolo, asta e altă chestiune. Probabil pentru că mai întâi trebuie să strângă tone de arme şi muniţii, prioritate care îi cam minează credibilitatea ca reprezentant al corpului celest.

Încă din primele secvenţe, Michael se dovedeşte a fi expert atât în lupta corp la corp, cât şi în trasul cu tot soiul de automate mai mari sau mai mici, ca şi cum îngerii şi heruvimii, arhanghelii şi serafimii altă treabă n-ar avea decât să înveţe artele marţiale şi să exerseze trasul la ţintă. E o reprezentare a celor sfinte atât de neobişnuită, încât nu e de mirare că i-a ultragiat pe mulţi: aripile celor doi arhangheli sunt alcătuite nu din pene, ci dintr-un fel de zale oţelite a căror îmbinare se schimbă după nevoie, formând când o armă tăioasă, când un scut inexpugnabil. Astfel, anatomia lor modulară aminteşte mai degrabă de cea a Transformerilor, decât de descrierile biblice.

Renunţând la aripi, Michael devine vulnerabil, la fel cum Terminatorii trimişi să-i apere pe Sarah şi John Connor sunt vulnerabili faţă de inamicii lor. De această fragilitate, pe care o constată de cum devine om ca toţi oamenii, Michael pare a se bucura preţ de câteva cadre, precum personajul lui Nicholas Cage din „City of Angels” (sau cel al lui Bruno Ganz din „Aripile dorinţei”). Altfel, căderea lui e cât se poate de materială – Raiul e undeva sus, Pământul e acolo unde ştim cu toţii, drept urmare e de la sine înţeles ca traseul lui să fie descendent, iar aterizarea dureroasă. Nu prea există reprezentări abstracte în filmul lui Stewart. Se vorbeşte despre lucruri care ţin de spirit, dar ca să le înţelegem, ni se explică prin pumni în gură şi gloanţe în cap.

ARHANGHELUL MERCENAR ŞI IESLEA DIN BAR

Scârbit de nevolnicia oamenilor, Dumnezeu decide să trimită asupra lor Apocalipsa. Doar că planul divin nu poate fi pus în practică pe loc, cât ai bate din palme, oricât ar fi El de atotputernic. Pentru a I se realiza vrerea, e necesar ca un arhanghel să-şi facă drum până în mijlocul deşertului şi să o ucidă pe Charlie (Adrianne Palicki), o nefericită care se pregăteşte să nască. De ce e ea aşa de importantă şi de ce omenirea nu poate dispărea pur şi simplu, nu se ştie.

De partea ei, luptă Michael. Împotriva lui, cohorte de anonimi, ale căror corpuri sunt stăpânite de la distanţă, prin metoda văzută în seria Matrix: fără preambul, aleşii intră în spasme, apoi acţionează la ordin, fără puterea de a se împotrivi. Pentru a echilibra balanţa şi pentru ca nu cumva să nu ne prindem cine ce vrea, aceştia pot fi deosebiţi cu uşurinţă. Mai exact, toţi dinţii lor devin canini. Aceşti zombie-vampiri de ocazie asediază restaurantul în care noua Fecioară lucrează ca ospătăriţă, într-un mod cu nimic diferit de cel din orice „Night of the Living Dead”. Copilul se naşte, la un moment dat e salvat printr-o prindere (catch) ca de fotbal american, iar la final are loc lupta dintre arhanghelul cel bun, cel care şi-a dat seama că Dumnezeu nu e crud, ci are doar un moment de rătăcire, şi arhanghelul cel rău, un fel de yesman care execută, nu discută.

E o structură a cărei trăsătură de bază e flexibilitatea. În locul lui Michael şi Gabriel, ar fi putut fi bătăuşi de cartier, traficanţi de droguri, mafioţi din Little Italy, poliţistul cel bun şi poliţistul cel rău, orice, atâta timp cât se lasă cu bătaie. Replicile oricum sunt aceleaşi. „Fuck you!”, îi urlă Jeep (Lucas Black), apărătorul uman al lui Charlie, arhanghelului Gabriel. Ce mai contează că e trimisul lui Dumnezeu? Vrea să ucidă copilul, deci e demn de tot dispreţul, unui asemenea ins nu ai ce să-i zici altceva.

Filmul începe şi se termină cu aceeaşi povestioară, semn că scenariştilor Peter Schink şi Scott Charles Stewart li s-a părut lor o găselniţă atât de deşteaptă, încât a meritat s-o repete. Protagonista îşi rememorează din off copilăria nefericită, reţinând episodul când i-a cerut mamei socoteală: cum se face că Dumnezeul din relatările materne nu mai e aşa blând şi milostiv cum îl ştia ea? Răspunsul pe care îl primeşte e frust şi ambiguu în egală măsură: „I guess He just got tired of all the bullshit” („Probabil că s-a săturat de rahatul pe care oamenii îl tot mănâncă”).

Dacă „Legion” face ceva, acel ceva nu e decât să înmulţească această cantitate, şi aşa destul de mare, de rahat.