Anonimul 2010: O cursă a şchiopilor

Chiolhanul de la care te ridici flămând.

Într-un fel, cea mai recentă ediţie a „Anonimului” e un chiolhan cu multe feluri de mâncare, toate la fel de sărace în proteine.

Despre „Caravana cinematografică” a lui Titus Muntean, am scris într-un material anterior. În legătură cu „Slovenka” (r. Damjan Kozole), am două nelămuriri: cum s-a ajuns la traducerea „Micuţa slovenă” şi de ce, la fiecare întoarcere acasă a eroinei, trebuie s-o vedem în vagonul ei cum se uită gânditoare pe geam. Trenul care face legătura între Ljubljana şi Krsko apare în film mai des decât unele personaje, altfel importante. E o nedreptate că nu a fost trecut şi pe generic.

CANADIAN PIE

„The Trotsky” al lui Jacob Tierney e un hibrid în cadrul căruia partea de teenage movie precumpăneşte asupra celei de film politic, dar care nu funcţionează cine ştie ce nici într-o ipostază, nici în cealaltă.

Filonul politic e ceea ce Trotki însuşi ar fi numit o diversiune, o perdea de fum. Activismul tânărului Leon (Jay Baruchel) e doar un pretext pentru o serie de situaţii care au încetat să fie comice cam de la primul „Revenge of the Nerds” încoace: un tânăr se face în repetate rânduri de râs, dar în timp, tocmai mulţumită felului său aparte şi prin excelenţă nepopular de a fi, devine popular, redefinind standardele locului. Ceea ce diferă, faţă de filmul clasic cu adolescenţi, e modul în care Leon se face de râs, respectiv îşi mobilizează semenii, iar aici intervin convingerile sale politice. Leon nu e un nerd pentru că are ochelari şi se îmbracă precum un moş, ci pentru că e bolşevic. Dacă la început e luat în derâdere, acesta se întâmplă nu pentru că ceilalţi liceeni ar fi menşevici sau ţarişti, ci faptul însuşi de a avea opinii politice îl face ridicol.

Dacă nu ar fi fost troţkist, ar fi fost altceva. Rocker, navomodelist, cofetar amator, nu contează. În film, socialismul e doar un mod de a fi altfel. O modă din alte vremuri care, precum blugii evazaţi, se întâmplă să revină.

Ludmila Cvikova, selecţionerul secţiunii de lungmetraj, a lăudat filmul pentru că îi edifică pe cei care nu cunosc povestea lui Octombrie roşu asupra biografiei omului politic rus. Nu cred că e treaba filmului să facă asta, adică să ne predea istorie. În tot cazul, e cam puţin.

BĂTRÂNUL, FIUL, NEPOTUL ŞI MAREA: „ALAMAR” DE PEDRO GONZÁLES-RUBIO

Realizat cu ajutorul unei echipe de filmare formate din şapte oameni, dintre care patru actori, „Alamar” (2009) e mai mult un reality show, decât un film de ficțiune. Bună parte din timp, suntem lăsaţi să explorăm, prin ochii personajelor, apele în care acestea pescuiesc şi vietăţile de tot felul care trăiesc în ea. Bunicul, tatăl şi copilul pescuiesc şi mânăncă peşte, cam asta e, în mare, acţiunea filmului. La un moment dat, cei trei spală barca, respectiv se împrietenesc cu o pasăre albă, care apoi dispare, şi cu asta cred că am povestit cam tot ce putea fi povestit în cuvinte.

„Alamar” e în acelaşi timp un soi de reality show pentru că Jorge şi micuţul Natan sunt şi în viaţa reală tată şi fiu. Cei doi interpretează un rol doar pe jumătate, poate şi din acest motiv cele 73 de minute ale filmului trec parcă prea repede. Jorge şi Natan chiar trăiesc în zona în care a fost filmat „Alamar”, iar interpretul lui Jorge chiar e pasionat de păsări. E o doză de firesc care se obţine greu în cinema, în mod normal necesită o grămadă de muncă din partea a o grămadă de oameni, însă contează mai puţin dacă Rubio a parcurs invers drumul pentru a o obţine.

Mulţumită unei concurenţe destul de slabe, cel mai atipic şi cel mai convingător film al acestei ediții de Anonimul au fost unul şi acelaşi.

POPCORN CU AROMĂ DE LECITINĂ: „ZERO” DE PAWEL BOROWSKI

Câştigătorul ediţiei din acest an e de asemenea mai mult decât un film. Mai exact, sunt 24 de filme înghesuite într-unul singur.

Sunt atât de multe şi atât de segmentate, încât principalul efort ca spectator devine să-ţi aduci aminte cine, ce a făcut. E o anagramă în care cele mai multe din legăturile dintre poveşti sunt arbitrare, pur şi simplu unele personaje dintr-o anumită poveste trec pe lângă altele, din povestea următoare. Atât fiecare poveste în parte, cât şi întregul probabil că au ceva de zis, probabil că acel ceva, pe care unii privitori îl numesc „mesaj” şi văd în el însăşi raţiunea de a fi a filmelor, are de-a face cu alienarea marilor spaţii urbane. Nu e nimic nou, nu de pe la începutul anilor ’60 încoace, în orice caz. Aceeaşi Ludmila Cvikova asemuia filmul lui Pawel Borowski cu capodoperele lui Robert Altman; eu unul aş zice că e mai degrabă din aceeaşi familie cu „Întâlniri încrucişate” al Ancăi Damian.

Titlul filmul trimite la traseul, dintr-un filon narativ în altul, al unei sume de bani. În cele din urmă, de ei se alege praful. Altfel spus, câştigul e zero.

Cam cu acelaşi ciubuc ne alegem şi noi.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.