Perspective. „The Beatles: Get Back” (r. Peter Jackson, 2021)

Dacă „The Beatles: Get Back”, documentarul-fluviu bricolat de Peter Jackson pe baza materialului regizat de Michael Lindsay-Hogg în 1969, demonstrează ceva, atunci acel ceva e că, oricât de vizibil ar fi un subiect, în funcție de scopul propus, din aceleași imagini documentare se poate extrage orice adevăr. Până să fie un jurnal video inestimabil pentru fanii Beatles și pentru istoricii muzicii, „Get Back” pune documentarul „Let It Be” într-o lumină care nu-l avantajează deloc, dezvăluindu-l așa cum până acum doar se bănuia că ar fi, anume părtinitor.

laid it down for all to see

Exemplul cel mai flagrant e McCartney, marele nedreptățit al primei variante. Replicile având cel mai mare conținut de zoi tabloid, cele rostite de George către Paul înainte de a părăsi trupa, sunt scoase cu totul din context. Tot în filmul lui Lindsay-Hogg, intervenția lui Paul despre perioada petrecută alături de Maharishi are toate datele unui reproș, unul adresat mult mai mult colegilor săi de trupă (și mai ales lui John) decât sieși. În cele mai puțin de 8 minute în care nu improvizează, nu repetă sau nu concertează, Beatleșii lui Hogg sunt coerenți doar când se ceartă, iar vinovatul principal este Paul. Dimpotrivă, din materialul asamblat de Jackson, acesta se impune nu doar ca lider al trupei (unul făcut necesar de letargia sau de aerul absent al lui John), ci și ca deținător al unor rezerve de tact și capacități de coordonare de care nu știu câți l-ar fi bănuit până acum.

La antipodul relevanței culturale, Ray Dagg și ceilalți polițiști care au intervenit la clădirea Apple la 30 ianuarie 1969 au parte și ei de o reabilitare târzie. În prima variantă, a cărei ordonare cronologică e aproximativă, sunt o mână de omuleți caraghioși și neputincioși.

pretty little policemen in a row

Acum, aceștia primesc o voce și își recapătă demnitatea. Deși nu sunt conștienți de prezența camerei de filmare, acționează cu reținere și respect, făcând uz de abilitățile lor de negociatori fără a se lăsa intimidați, chiar și atunci când e clar că sunt luați peste picior.

Filmul lui Jackson e relevant și prin aceea că șterge temeinic de praf însăși noțiunea de reality show. Camerele de filmare vor fi influențat măcar în parte comportamentul celor 4 membri ai formației. E cert, de pildă, că îl influențează pe John, atunci când se cenzurează în ultimul moment și ascunde înapoi în întunericul buzunarului un pachețel cu un conținut pe care l-ar dori misterios. Aceeași atitudine nespecifică o adoptă și atunci când își lasă jos mâinile de pe gâtul chitarei, de îndată ce Mal Evans îl pune la curent în legătură cu cerințele polițiștilor, care tocmai se înființaseră pe acoperiș. Paul, care nu mai consuma droguri de mare risc în epocă, se arată mult mai curajos, dacă nu sfidător. Beatle-ul cel mai preocupat de imagine nu doar că nu gâtuie refrenul lui „Get Back”, ci improvizează, forfecând versurile proaspăt definitivate pentru a le face loc oamenilor legii.

take a sad song and make it better

Dar camerele nu-i vor fi determinat pe Beatleși să se comporte așa cum se presupune că ar trebui să se comporte vedetele unui reality show, pentru simplul motiv că reality showul, în accepțiunea lui modernă, era departe de a fi sinonim cu televiziunea însăși, cu tot ce presupune asta. Pe scurt, un spectacol fără reguli sau cu reguli pe care fiecare le scrie cum vrea și doar pentru sine.

(not) waiting for someone to perform with

Pe de altă parte, filmul lui Jackson va fi având aproape 8 ore (spre deosebire de doar 80 de minute, cât are documentarul din 1970 al lui Michael Lindsay-Hogg), dar tot nu spune toată povestea. Filmul lui conține some truth, cum ar spune John, ceea ce nu e totuna cu all the truth. Dacă cineva se aștepta ca măcar acum să afle de ce s-au despărțit The Beatles, ei bine, filmul nu dezleagă vreun mister. Nimeni n-o poate face, nici Jackson, nici eu, nici tu.

however big you think you are

„The Beatles: Get Back” are altă miză. Ea stă în apetitul pentru frondă și sarcasm, în nonșalanța, în umorul, în capacitatea de improvizație, în efervescența, în perseverența și în geniul Beatleșilor. Toate sunt acolo în cantități mai generoase ca oricând, în aceeași oală cu dezinteresul, oboseala, frustrarea și toanele. Secretul despărțirii lor, admițând că ar putea fi atribuit unui singur factor, e o poveste mai puțin interesantă decât țesătura extrem de bogată a acestor patru personalități și a modului în care, pentru o vreme, ele s-au îngăduit reciproc.

I am he as you are he as you are me and we are all together

Și ar mai fi ceva. Dincolo de fascinația pe care cei patru au exercitat-o și e de așteptat s-o exercite în continuare, „The Beatles: Get Back” îi oferă ceva și spectatorului care, fără să fie Beatlemaniac, e pasionat de artă în general. E vorba de stăruința cu care se preocupă de acea intersecție care se întâmplă foarte rar să fie luminată dintre fler și migală, geniu și trudă, unde se naște, mai greu sau mai ușor, o capodoperă.