Rarefiat: „Up in the Air” (r. Jason Reitman)

Subversivitate de Sundance.

Lui Ryan Bingham (George Clooney), celibatar şi întotdeauna sigur pe el, nu îi plac foarte multe lucruri pe lume. Mai exact, nu îi place nimic din ce nu are de-a face cu confortul său personal. 

Dar la fel cum cinismul lui Ryan nu se transformă în cele din urmă în altceva (mai exact, în altceva decât şi mai mult cinism), nici cinismul lui „Sus, în aer” nu e dus până la capăt. E o poveste spusă mai pe şleau despre un moment cum nu se poate mai neprielnic pentru aproape toată lumea, anume actuala criză mondială. Dar în ciuda tupeului pe care filmul îl arată, cel puţin la început, în cele din urmă, trebuie să ne mulţumim cu o poveste clasică de dragoste, cu o morală simplă: umanitatea triumfă, orice-ar fi.

Iată, există şi oameni care aleargă după reuşite iluzorii, precum e cea a personajului lui Clooney (a fi al şaptelea american care trece de zece milioane de mile zburate cu o anume companie aeriană). Dar ei reprezintă excepţii, iar ambiţiile lor, doar copilării, răsplătite cu un card un pic mai argintiu decât al muritorilor de rând.

Aceşti muritori de rând par a fi adevăraţii eroi, cei care, de voie, de nevoie, îşi îndeplinesc mandatul social nu doar parţial, cum şi când le convine lor, ci plenar și permanent: muncesc şi plătesc taxe, dar se şi căsătoresc şi fac copii. Aceşti copii vor ajunge să ridice la rândul lor la un moment dat economia şi statisticile demografice, sunt generaţii şi generaţii de plătitori de taxe (şi de spectatori de cinema) care aşteaptă un singur lucru: să nu li se pună în discuţie alegerile, din acest motiv poate că sunt atât de importante, în acest film, dar şi în cinema-ul mainstream în general, dragostea și faptul de a te îndrăgosti.

Personajul lui Clooney le dă cu flit, dar e singur împotriva tuturor. Cinismul său se întoarce împotriva sa cu vârf şi îndesat, se revelează ca un handicap mai degrabă, iar finalul ni-l dezvăluie ca pe un ratat.

Într-o scenă în care Ryan are şansa de a se reabilita în ochii familiei (viitorul soţ al surorii sale se răzgândeşte în faţa altarului), discursul pe care îl ţine e făcut cu atâta deferenţă faţă de valorile familiei tradiţionale, încât e de mirare că mirele nu fuge mâncând pământul către perspective mai puţin casnice. „Urmează un copil, apoi şi al doilea, îi creşti, îţi pleacă de acasă şi mori, ce sens mai are?”, se căinează viitorul cap de familie.

N-are sens, dar nici singur să fii nu e mult mai bine, îl convinge Ryan în doi timpi şi trei mişcări. Ca şi cum alte posibilităţi decât cele enunţate de Danny (Jim Miller) nu există, copii sunt un dat, la fel şi căsnicia, în timp ce divorţul nici nu există, mori cu nevasta de gât.

Acesta este cinema-ul de Sundance, subversiv în măsura în care lesa studiourilor independente i-o permite, convenţional într-o mai mică măsură decât cinema-ul practicat sub umbrela marilor studiouri, dar în continuare convenţional. Spune un pic mai mult, dar nu spune totul.

În cazul de faţă, spune că există şomaj, dar şi că acel şomaj ajunge să creeze noi locuri de muncă. Spune că există sex fără afecţiune, dar rareori și, în tot cazul, doar oamenii fără inimă îl practică. În plus, această alegere pe care ei o fac (de a nu se aşeza la casa lor şi de a nu avea relaţii stabile) îi condamnă la nefericire, e o amputare şi oricum este o regulă pe care ei înşişi, mai devreme sau mai târziu, o încalcă. În sfârșit, spune că îţi poţi face un trai de pe urma nefericirii altora, dar doar dacă eşti neomenos. Că a concedia oamenii prin webcam e profund imoral, dar a-i concedia faţă în faţă e perfect acceptabil.

Filmul e departe de a le zice pe bune, dar măcar reuşeşte o performanţă cu care puţine alte comedii recente se pot lăuda: amuză.

Articol publicat în revista Cultura

1 thought on “Rarefiat: „Up in the Air” (r. Jason Reitman)

Leave a Reply

Your email address will not be published.