Redute care merită apărate

⁠Dintre filmele selecționate pentru ediția 2024 a Festivalului de Film European, care dintre filme ai spune că vorbesc cel mai bine despre un specific local nefamiliar nouă și în ce fel?

Realități familiare sau cel puțin gânduri și stări în care ne regăsim avem în mai toate filmele din selecția festivalului. Un cadru doar în aparență familiar îl descoperim însă în „Atlantic Bar” (r. Fanny Mollins). În măsura în care ea mai există, combinația dintre cafenea și bar de proximitate îndeplinește multe funcții în România, dar pe cele de epicentru al cartierului și liant social nu. Stăpânim admirabil obiceiul consumului, dar nu și pe cel al conversației: taifasul care unește, purtat mereu la aceeași masă, în același local fără fasoane, e ceva ce ne lipsește. Jinduim la instituția franceză a cozeriei cotidiene mulțumită acestui film prezentat în premieră la Cannes, în cadrul mereu provocatoarei competiții ACID.⁠

O bună parte din selecție de anul acesta pare să vină cu ficționalizări/documentări ale vieții comunităților izolate, precum angajații la groapa de gunoi de la periferia Belgradului („Oameni-Sticlă”) sau cu coming of age-uri, precum „Cum să faci sex”, despre excesele făcute într-o primă vacanță ca adolescentă. Au fost niște căutări predominante în filmele primite sau le-ați selectat pentru acea diversitate europeană de care e preocupat festivalul?

„Mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut?” Cam asta e singura întrebare obligatorie cu care se confruntă spectatorii care intră în sala de cinema neîmpovărați de gândul că, la finalul vizionării, îi așteaptă o sarcină (aceea de a scrie o recenzie) sau o alegere (de a selecționa sau nu filmul). Simplificând, poziția unui director artistic nu e radical diferită, doar răspunsul se cuvine să fie mai elaborat. Întâmplarea face că preferințele mele acoperă un areal extins, drept urmare, nimic nu e exclus din capul locului. Dimpotrivă, nu m-am ferit de situațiile în care mai multe filme au personaje similare, tratează aceeași temă sau se desfășoară în același cadru. Două exemple: atât „Cum să faci sex” / „How to Have Sex” (r. Molly Manning Walker), cât și „Animal” (r. Sofia Exarchou) sunt punctate vizual de neonul insulelor grecești, asediate de turiști britanici care-și doresc seri niciodată altfel decât animate, deci depind de animatori. La polul opus, atât „Paradisul în flăcări” / „Paradiset brinet”, cât și „Plouă în casă” / „Il pleut dans la maison” au în centru adolescenți care trebuie să descopere propriile lor strategii de supraviețuire, pe un teren înclinat la baza căruia se află.

⁠De ce fel de preconcepții despre filmele europene ți s-a întâmplat până acum să te lovești și ce filme din selecția actuală crezi că ar fi un contra-argument bun pentru ele?

Când faci ceva rar, tentația să generalizezi e mare. Sigur că un film de consum te consumă puțin, dacă nu deloc. Filmul european, pe de altă parte, reclamă o atenție exclusivă și vine însoțit de efecte secundare: opiniile sunt făcute pentru a fi confirmate, iar acesta e doar unul din motivele pentru care filmul european are un prost renume.

Însă „complicat” nu e întotdeauna un lucru rău, „plictisitor” e o etichetă subiectivă, iar punerea pe gânduri e o operațiune onorabilă, oricât ar fi ea de agasantă pe termen scurt. Un bun argument îl constituie „Acțiune directă” / „Direct Action” (r. Guillaume Cailleau, Ben Russel), un film care descrie o situație complicată: planurile autorităților franceze de a construi un aeroport internațional și modul în care acesta ar fi afectat ecosistemele locale. Plictisitor cu siguranță e: minute în șir (din cele peste 3 ore și jumătate ale filmului) îi vedem pe eco-activiști smulgând buruieni. Dar la final, căpătăm ceva (în orice caz, altceva decât o gratificație de moment). Printre altele, suntem obligați să evaluăm propria noastră poziție față de decizia politică în general. Gândirea critică e o zone à defendre în sine în acest film.

⁠Într-un top personal, care ar fi trei proiecții pe care le-ai revedea în cadrul festivalului și de ce?

Nu doar aș revedea, ci cu certitudine chiar o să revăd la festival „Vise plăcute” / „Sweet Dreams” (r. Ena Sendijarevic), pentru modul în care îmbracă subtextul anticolonialist în imagini de o picturalitate tulburătoare (și în același timp, măcar din când în când, de un umor nebun). Cel puțin după știrea mea, documentarul „Oamenii-sticlă” / „Bottlemen” (r. Nemanja Vojinović) e prima sursă de imagini filmice care transformă o biată mașină de gunoi într-o navă-amiral (drept urmare, n-ar fi de mirare dacă o parte din spectatori ar acuza o stare de vertij). Câștigător al premiului cel mare la San Sebastián, „Cornul de secară” / „O corno” (r. Jaione Camborda) relatează un episod cu valențe universale din istoria nu tocmai recentă a Spaniei. Cum ne raportăm la corpul unei femei? Între 1971 și 2024, diferența nu e atât de mare precum s-ar zice.

Interviu publicat în mai 2024 pe platforma happ.ro. Reporter: Adda Mihăescu