Remake cu executare: „Condamnat la viata” (r. Bogdan Dreyer)

In scurta interventie care a precedat proiectia de la sala Union a filmului „A Farewell to Fools”, actorul Nicodim Ungureanu a atras atentia asupra faptului ca, desi s-a mai intamplat ca actori romani sa joace in productii straine, uneori cu rezultate notabile, aceasta este pentru prima data cand se intampla contrariul: actori internationali de calibru apar intr-o pelicula romaneasca destinata marelui public.

Un moment, asadar, cu greutate in istoria filmului romanesc, dar a carui insemnatate trebuie sa recunosc ca a trecut pe langa mine. Aceasta cea mai scumpa productie romaneasca din toate timpurile e memorabila, ce-i drept, dar e memorabila prin incoerenta, in timp ce Keitel si Depardieu pun la fel de mult suflet si imaginatie in rolurile pe care le interpreteaza, precum un scolar deloc inzestrat (un fool, cum s-ar zice), cufundat in actul scrierii dupa dictare.

Continua Ungureanu: intre filmul lui Dreyer si originalul din 1972 nu exista nici cea mai mica legatura. Nu, e o pura intamplare ca Ipu si prietenul sau se joaca de-a razboaiele napoleoniene si intr-un film, si in celalalt, ca acesta din urma e cel care il descopera pe soldatul german mort, ca sateanul pe care il face partasul descoperirii sale fuge de lesul cazon ca pisica de apa, ca parintele il trage pe copil de limba in biserica, la spovedanie, ca acesta pastreaza deloc smerelnic arma soldatului mort, ca Ipu prinde un peste mai mare decat el s.a.m.d.

Dincolo de similitudinile dintre cele doua scenarii, inerente, avand in vedere ca ambele sunt inspirate de aceeasi nuvela („Moartea lui Ipu” de Titus Popovici), „Atunci i-am condamnat pe toti la moarte” e, ce-i drept, un pic altfel. Conventionala si naiv-patetica, ecranizarea lui Nicolaescu are macar meritul ca nu ne lasa nici macar un singur moment in ceata. Din primul pana in ultimul minut, ne e cat se poate de clar ce e filmul (drama de razboi), cine e fiecare personaj in parte, care sunt relatiile dintre ele, care sunt intentiile lor, care sunt personajele pozitive si care sunt negativii. Indeplinirea tuturor acestor conditii este indispensabila, in cazul unui film asa cum e de presupus ca si-a propus Nicolaescu sa faca.

Desi nu pare mare lucru, aceeasi performanta nu mai e atinsa si de filmul debutantului Bogdan Dreyer, care nu e nici film de razboi, nici comedie, nici periplu carnavalesc printr-un sat vag balcanic in care normele sunt negociabile. Dar atunci ce e? Greu de zis; cert e ca niciodata nu stii la ce sa te astepti. Este Ipu constient ca e tras pe sfoara de oficialitatile satului, care vor sa-l sacrifice pe el pentru a-si salva pielea? Joaca el dupa cum i se canta, sau le face jocul, incercand sa obtina maximul de profit din situatia in care se afla? In filmul lui Nicolaescu, naratiunea omniscienta facea ca singurul lasat pe dinafara sa fie Ipu; acum, la fel de nestiutori suntem si noi.

Oricum, fanii originalului pot sa stea linistiti: ceva tot s-a pastrat din conceptia regizorala a Maestrului, si anume respectul cineastului fata de arta teatrala. Sotia preotului isi rosteste replicile cu patos morgensternian, in timp ce coboara niste scari (care nu se stie unde duc – implicit, nu e clar de unde vine femeia, dar ce mai conteaza, miscarea e de efect). In scenele finale, cand chipurile se sarbatoreste sfarsitul razboiului, satenii danseaza cuminti, intr-un ritm nu foarte alert, doi cate doi: nici nu-i deranjeaza pe domnii din prim-plan, se vede si frumos. In sfarsit, Ipu inlemneste de respect de fiecare data cand aude Marseilleza (si o aude des). Poate cel mai suparator e ca toti actorii romani au fost dublati. Unii vorbesc engleza ca la BBC, altii cu accent rusesc sau italian, oricum, n-are importanta: cand nu e teatru filmat, „A Farewell to Fools” e teatru radiofonic.

Avem, asadar, un film asemeni unui bebelus extrem de pocit: ca sa-ti placa, trebuie sa fi fost acolo cand a fost conceput, sau sa n-ai ochi.