Semper puberis: „The A-Team” (r. Joe Carnahan)
Cu vocea în perpetuă schimbare.
Nostalgia la care „The A-Team”, cel din 2010, face apel este aceea a tânărului care nu a prins perioada serviciului militar obligatoriu şi care crede că, în consecință, a pierdut ceva fundamental, fiind privat de o distracţie pe cinste. În acelaşi timp, „Echipa de şoc” a lui Joe Carnahan e făcut să placă şi unui public masculin ceva mai în vârstă, acela al rezerviştilor care le duc dorul colegilor de pluton şi se întreabă din când în când pe unde-or mai fi, ce-or mai fi făcând. Pe scurt, atracţia principală şi adevăratul protagonist al filmului e camaraderia.
Această intimitate care se formează între cei patru membri ai comandoului se bazează pe o încredere reciprocă fără de care grupul nu poate exista, dar depinde în egală măsură şi de tensiunile care se formează între ei. Uneori, dependenţa reciprocă şi tensiunile nu sunt foarte diferite de cele care pot apărea într-o căsnicie.
Aerul ăsta conspirativ de frăţie adolescentină poate fi greu de înţeles de către cei pentru care viaţa militară nu prezintă cine ştie ce interes. La începutul filmului, când comandoul abia se formează, unul dintre criteriile care îi uneşte pe cei patru e calitatea de a fi fost cu toţii, odinioară, membri ai corpului rangersilor. Baracus (Quinton Jackson) e împuşcat în mână de Hannibal (Liam Neeson) la câteva secunde după ce fac cunoştinţă, dar asta nu contează câtuşi de puţin: amândoi poartă acelaşi tatuaj, semn că au servit sub acelaşi drapel. Când se întreabă unul pe celălalt în ce companie au activat, au ochii umezi ca doi adolescenți puși să scrie o compunere despre marile sentimente. În ochii spectatorului pacifist, puseurile lor emotive sunt fie de ordin vag homoerotic, fie pur și simplu ridicole.
Însă pentru toţi ceilalţi, acest ce şăgalnic poate fi însăşi esenţa prieteniei, iar planificarea cu care Hannibal, liderul grupului, se tot împăunează chiar poate trece drept strategie. În realitate, strategia lipseşte cu desăvârşire din filmul lui Carnahan. „I love it when a plan comes together”, acesta e catchphrase-ul stupid pe care actorul irlandez îl tot repetă, mozolind la câte un trabuc. În finalul filmului, o spune şi Face (Bradley Cooper), ca nu cumva s-o uităm. Mai cinstit ar fi fost să zică „Îmi place la nebunie când fac pe deşteptul” sau „Îmi place la nebunie când explodează tot felul de chestii fără nici un fel de logică”.
Planurile lui Hannibal sau Face au la fel de multă valoare tactică precum cunoştinţele de barbut într-un meci de bridge, sau deschiderea siciliană pe tabla de „Nu te supăra, frate!”. Ce-i drept, aceste planuri au uneori meritul de a prilejui secvenţe de acţiune cel puţin ambiţioase, cum e aceea a tancului în picaj liber, pilotat cu salve de tun, dar de cele mai multe ori, ele sunt originale într-o singură privinţă: divulgarea poantei se face înainte ca aceasta să fi fost zisă.
Aceasta se întâmplă deoarece timpul narativ al lui „The A-Team” curge după criterii aparte. Scenele de acţiune încep cu prezentarea planului de bătaie. De obicei, narator e Hannibal. Pentru a se face înţeles, acesta se foloseşte de hărţi şi, conform unei logici ludice infantile, de machete, adică de tănculeţe şi soldăţei de plastic, pe care subordonaţii săi le strică sau le dau la o parte cuminţi, exact aşa cum plănuiesc să facă în realitate. Această mostră de gândire mitică e urmată de desfăşurarea propriu-zisă a scenei: Hannibal povesteşte, noi vedem exact ceea ce urmează să se întâmple. La sfârşit, povestea-i gata, iar noi suntem simultan în prezentul poveştii şi în viitorul luptei câştigate.
Scopul acestor lupte în care cei patru se avântă se justifică doar în parte. Hannibal, Face, B. A. Baracus şi Murdock îl fac pe dracul în patru pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Indiferent ce li se întâmplă, ei ştiu una şi bună: trebuie „să-şi spele numele”. Jumătate din timp, omoară tot felul de anonimi cu arme din cele mai grozave, dar nici nu concep să-şi piardă gradele militare şi să fie urmăriţi internaţional, fără respectabilitatea asta de care au fost spoliaţi sunt legaţi de mâini şi de picioare.
Când de fapt se duc unde vor, când vor, cu câte arme vor, urmând să omoare și să arunce în aer practic orice, după un singur criteriu, reprezentativ pentru respectabilitatea acestui film: exotismul locaţiilor şi intensitatea exploziilor.
Articol publicat în revista Cultura