Spuma filmelor: „Ierburi sălbatice” (r. Alain Resnais)

Toată dreptatea din lume.

Publicat în 1947, „Spuma zilelor” al lui Boris Vian a strâns destul praf zăcând pe rafturile librăriilor, atâta timp cât autorul ei a fost în viaţă. Nici nu e de mirare, e scris aşa cum niciun roman nu mai fusese scris până atunci. „L’Écume des Jours” e înainte de toate un roman despre dragoste, iar despre dragoste nu poţi să scrii ca despre tranzacţiile la bursă, pășunatul bovinelor sau bolile cartofului. Dacă vrei să o faci într-un mod cât de cât onest, nu trebuie să te temi să fii eminamente incoerent, judecând după standardele care definesc normalitatea literară.

Până acum, au existat două ecranizări ale romanului său, una în 1968, fidelă textului (în măsura în care o adaptare cinematografică poate fi fidelă unui asemenea text), urmată de o adaptare japoneză în 2001. Deşi se petrece altundeva, altcândva şi altfel, „Les Herbes Folles” al lui Alain Resnais ar putea fi considerată a treia.

Georges Palet (André Dussolier) găseşte întâmplător portofelul lui Marguerite Muir (Sabine Azéma). Fără să o cunoască, se îndrăgosteşte de ea. O ştie din două poze şi din actele din portofel, cu toate acestea, trebuie să o întâlnească, altfel nu se poate. Până când dă de ea, trece prin tot felul de chinuri – mustrări de conştiinţă, ezitări, teamă de ridicol, aşteptare, o întreagă odisee… Nu e de mirare că acestă întâlnire e investită de Palet cu o importanţă colosală, toate depind de ea. Culmea, tot fără nici un temei (e hărţuită, cu o ardoare şi cu metode neobişnuite, de un străin căsătorit şi mai în vârstă), Marguerite se îndrăgosteşte şi ea de el, după care îi urmează exemplul Josepha, prietena ei (care iniţial pare a-l simpatiza cel mai puţin).

Îndrăgostirea asta e ca un fel de boală contagioasă care se tot propagă, fără nici o logică. Faptul că el se îndrăgosteşte de Marguerite, că Marguerite şi Josepha se îndrăgostesc de el şi că Suzanne (Anne Consigny), soţia sa, nu protestează deloc, ba chiar îl încurajează, toate acestea n-au nici un fel de noimă, sunt de neconceput într-o lume alta decât cea creată de Resnais. Palet şi soţia sa, Marguerite şi Josepha, nici unul nu admite jumătăţi de măsură, cu toţii sunt nerezonabili într-un asemenea grad, încât depăşesc serios ceea ce gândirea comună recunoaşte a fi cuviinţă. Farmecul filmului lui Resnais (şi totodată ceea ce i-ar putea enerva pe cei mai mulţi spectatori) e că filmul însuşi e nerezonabil, gândit şi filmat într-un mod atât de ieşit din comun, încât ar putea fi catalogat drept scandalos, sau care poate părea la fel de ridicol ca o declaraţie de dragoste, atunci când cel care o judecă nu e nici autorul, nici persoana căreia îi e destinată.

Personajele lui „Les Herbes Folles” devin de nerecunoscut atunci când iubesc, iar iubirea şi copilăria, două stări de graţie care durează atât cât vor ele să dureze, se aseamănă ca două picături de apă, doar jocurile sunt altele, în filmul lui Resnais.

La 88 de ani, regizorul francez iubeşte cinema-ul cu aceeaşi pasiune şi se joacă în continuare cu aceeaşi poftă. Are toată dreptatea din lume. Sau singura. Iubirea şi cinema-ul sunt pur personale şi nu ar trebui să admită concesii. Dacă nu întrunesc aceste două condiţii, mai bine nu sunt deloc.

Articol publicat în revista Cultura

2 thoughts on “Spuma filmelor: „Ierburi sălbatice” (r. Alain Resnais)

  1. Multumesc, Maria. In ceea ce ma priveste, sunt comentarii care te fac sa iti doresti sa scrii mai bine sau mai mult, precum acesta.

Leave a Reply

Your email address will not be published.