Senilitate: „Greu de pensionat” (r. Robert Schwentke)

Cel mai recent film care îl are pe generic pe veteranul Bruce Willis se construieşte pe baza unei antiteze având drept mandat principal umorul, dar al cărei rezultat colateral e deruta. Pe de o parte, avem registrul de acţiune. În centrul său, e eroul macho arhetipal (Willis). Celălalt filon, aflat în conflict cu primul, e filonul chick flick. Partenera lui Willis din filmul lui Robert Schwentke e Mary-Louise Parker, o actriţă în vârstă de 46 de ani care joacă o operatoare de call center.

Cum s-ar spune, „Red” se adresează bărbaţilor care ar vrea să fie ca Willis şi femeilor care chiar sunt ca personajul lui Parker. Problema e că bărbaţii care se visează supereroi nu prea le au la inimă pe femeile precum Mary-Louise Parker, cel puţin nu într-un film – evaziunea are sens doar în măsura în care mediază trecerea către o realitate altcumva inaccesibilă. Drept urmare, avem în „Red” o combinaţie de „Bourne” şi „Bridget Jones’s Diary”, în care violenţa şi drăgălăşenia se anulează reciproc.

Altfel, întâlnim situaţii, personaje şi replici pe care le-am mai văzut şi auzit de nenumărate ori. Urmăriri de maşini de un spectacular devenit banal, schimburi de focuri într-un hangar, cu pozitivii pitindu-se după containere în timp ce toată lumea trage în ei, agenţii secrete care înregistrează tot ce mişcă prin intermediul sateliţilor, duel old school cu arme de foc – ele nu devin automat noi doar pentru că se lăbărţează pe toată harta Americii. Clişeele despre combatanţii în Războiul Rece rămaşi fără obiectul muncii, care suspină după vremurile bune de altădată, au apărut la scurt timp după prăbuşirea URSS-ului; la 16 ani după „Goldeneye”, unii încă mai speră că amuză. În sfârşit, secvenţa în care doi negociatori, dintre care doar unul e rus, pun la cale o afacere, iar rusul insistă să toarne pahar după pahar de vodcă, am văzut-o ultima dată într-o telenovelă autohtonă de pe Acasă TV, iar asta spune multe.

Diferenţa majoră dintre „Greu de pensionat” şi producţiile de duzină cu urmăriri, sateliţi şi dueluri, e dată de distribuție. Într-un rol-caricatură, în care superlativul artei interpretării e arătatul degetului mijlociu, apare John Malkovich. Alături de el, vin la pachet Morgan Freeman, Helen Mirren, Richard Dreyfuss, Ernest Borgnine şi Brian Cox.

E ca şi cum responsabilul cu castingul ar fi sperat că poate să aducă la cinema atât fanii „Die Hard”, cât şi pe cei care au admirat-o pe Helen Mirren în spectacolele Royal Shakespeare Company sau îl cunosc pe Brian Cox din producţiile de epocă BBC. Drept urmare, singura asemănare dintre „Red” şi „The Expendables” , cu care filmul a fost comparat, ţine de vârsta actorilor, una la care ambele filme fac în mod repetat referire. „They don’t make them like that anymore”, nu mai sunt acum agenţii de pe vremuri, îl asigură arhivarul interpretat de venerabilul Borgnine pe Frank/Bruce Willis. Un al doilea nivel de interpretare al replicii lui Borgnine e că nici filmele de acţiune nu mai sunt ce-au fost (ceea ce e adevărat) şi că „Red” e un astfel de exemplu, un film „ca pe vremuri” (fals).

Într-un veritabil poem dada cinematografic, se presupune că ar trebui să nu ne deranjeze deloc lipsa de originalitate a filmului, doar pentru că toate secvenţele astea vechi sunt interpretate acum de actori noi.