Westernul românesc à l’envers: note despre seria Haiducilor

Nedumerirea lui teoreticianului francez începe să se aplice nu doar spectatorului român, ci şi producţiilor autohtone, odată cu anul 1966, când are premiera „Haiducii”, avându-l pe Ion Besoiu în rolul principal. Dar putem oare încadra cu drepturi depline în genul western seria de şase filme co-scenarizate de Eugen Barbu şi regizate de Dinu Cocea, între anii 1966 şi 1971?

Pentru a răspunde la această întrebare, vom apela la categoriile propuse de autorul Frank Gruber în volumul său, „The Pulp Jungle”. Potrivit acestuia, există şapte tipare narative principale în westernul clasic, anume: construcţia unei căi ferate; povestea care are în centru o fermă, ai cărei proprietari sunt hărţuiţi de hoţii de vite sau de latifundiari; construirea unui imperiu (de regulă, un ranch prosper); răzbunarea, cu urmăririle aferente; confruntările dintre cavalerie şi indieni; confruntările dintre bandele de răufăcători şi cetăţenii oneşti sau oamenii legii, respectiv avatarurile şerifului în vestul zbuciumat. Dintre acestea, doar câteva se pot regăsi în seria Haiducilor.

Astfel, în filmele lui Cocea, nu se construieşte nimic, cu atât mai puţin o cale ferată (nici nu ar fi avut cum – în „Săptămâna nebunilor”, ultimul film din serie, ceata lui Anghel Şaptecai se pregăteşte să se alăture oştii lui Tudor Vladimirescu). Ce-i drept, ţăranii agricultori sunt hărţuiţi în permanenţă, rolul hoţilor de vite fiind preluat de cel al clasei conducătoare (domnii fanarioţi, care nu nutresc defel ambiţii civilizatoare, ci singura lor dorinţă fiind aceea de a spolia teritoriile ocupate). Elemente care amintesc de ceea ce Gruber numeşte the ranch story întâlnim mai ales în „Răpirea fecioarelor” (incursiunile prin sate ale trupelor lui Pazvantoğlu, paşă de Vidin) şi în „Haiducii lui Şaptecai”, când ţăranilor li se impune birul greu al văcăritului. Despre ferme prospere, nici nu poate fi vorba; răzbunarea, însă, stă în centrul fiecăruia din cele şase filme. În sfârşit, rolul cavaleriei şi al indienilor e inversat.

Dacă, în westernul clasic, normalitatea e determinată de o perioadă de acalmie, întreruptă brutal de agresiunea unui agent extern, în filmele lui Cocea, status quo-ul descrie o situaţie intolerabilă pentru omul de rând, în timp ce tulburarea acestuia e, de cele mai multe ori, văzută ca dezirabilă (iar actorul social care o produce, departe de a fi un adversar al celui obidit, îi e principal, dacă nu singur, aliat). Pentru drepturile celor mulţi, luptă doar haiducii, al căror sprijin e primit cu urale (excepţie face acelaşi „Haiducii lui Şaptecai”, când o ţărancă refuză iniţial să-şi primească înapoi vitele de la haiduci). În sfârşit, bandele de nelegiuiţi sunt personaje pozitive în seria Haiducilor, iar şeriful şi, totodată, unul din multele personaje negative, e, în ultimele trei filme din serie, căpitanul de arnăuţi Mamulos, tatăl lui Anghel Şaptecai.    

„La baza westernului stă etica genului epic şi chiar a tragediei. Westernul se încadrează în categoria epică datorită calităţilor supraumane ale eroilor săi şi dimensiunii legendare ale faptelor de vitejie ale acestora. Billy the Kid e la fel de invulnerabil precum Ahile, iar revolverul său e infailibil. Cowboy-ul e un cavaler. (…) Dar stilul epic îşi extrage adevăratul sens doar din moralitatea care îi stă la bază şi îl justifică”, continuă Bazin, cu o descriere a cowboy-ului care se aplică întocmai personajelor Amza (protagonist în „Haiducii”, „Răpirea fecioarelor” şi „Răzbunarea haiducilor”), respectiv Anghel Şaptecai (eroul din „Haiducii lui Şaptecai”, „Zestrea domniţei Ralu” şi „Săptămâna nebunilor”, ultimă producţie din serie în care, ca pedeapsă pentru o remarcă nepotrivită, deşi e împuşcat în piept de la mică distanţă, protagonistul se ridică şi îi aplică o corecţie unui camarad, într-atât de formidabile sunt aptitudinile lui).

Pe de altă parte, eroismul haiducului e văzut întotdeauna în oglindă. Fără dublul lor negativ, Amza şi Anghel şi-ar pierde raţiunea de a fi, iar curajul lor nu ar întâlni nicio piedică prin raport cu care să se manifeste. Negativii seriei dispun de fiecare din calităţile lor, dar cu semn invers. Raportarea la persoanele de sex opus nu face excepţie, ceea ce îi apropie pe cei doi de eroii romanelor de spionaj din seria Bond, potrivit clasificării operate de Umberto Eco. În ceea ce priveşte relaţia sa cu personajul negativ, Bond este privilegiat şi de alte calităţi decât cele morale: în timp ce el întruchipează frumuseţea şi virilitatea, „negativul” apare ca fiind monstruos şi neputincios pe plan sexual. El este, pe rând, cocoşat, palid sau efeminat; are chipul desfigurat în urma unei operaţii estetice nereuşite (”Moonraker”); îi pot lipsi ambele mâini, absenţă suplinită de implantul a două gheare de metal (”Dr. No”); îi lipsesc lobii urechilor (cazul lui Ernst Stavro Blofeld, adversar recurent al lui Bond care apare întâia oară în ”Thunderball”), poate fi obez etc. „De regulă are sângele amestecat iar originile sale sunt complexe şi obscure; este asexuat sau homosexual, în orice caz sexualitatea sa nu este una normală.” (Umberto Eco, Il superuomo di massa, Milano, Tascabili Bompiani, 2001, p. 154).

Într-adevăr, doar Amza şi Anghel au o sexualitate viguroasă, manifestată liber şi neîngrădit. În relaţia cu sexul opus, singura politică de care ascultă este cea a sentimentelor; doar ei îşi seduc ibovnicele, folosindu-se de şarmul lor drept unică armă. Dimpotrivă, Sârbu (Amza Pellea) îl trădează pe Amza tocmai pentru a-şi netezi calea către afectele Aniţei (Marga Barbu), pe care, neputând-o convinge cu vorba bună, o necinsteşte. Acelaşi Sârbu se căsătoreşte apoi cu Maria, fiica vel-vistiernicului Dudescu, mânat doar de dorinţa de a-şi însuşi averea aceastuia din urmă, în timp ce boierul Belivacă e nevoit să îi cumpere farmecele Aniţei cu o hartă (de data aceasta, Aniţa reuşeşte să finalizeze tranzacţia fără a-şi onora obligaţiile contractuale).

Asta doar în „Haiducii”. În „Răpirea fecioarelor”, nelegiurea bandelor lui Pazvantoğlu e prezentă chiar din titlu; factor agravant, delictul se comite nici mai mult, nici mai puţin, decât într-o biserică. De data aceasta, pe Aniţa o peţeşte fiul doamnei Haricleea, gângav, obez şi vag asexuat, atracţia pe care acesta o manifestă faţă de ea fiind de ordin mai degrabă ludic-infantil. În „Răzbunarea haiducilor”, acelaşi Pazvantoğlu este autorul unei noi fărădelegi. De data aceasta, răpiţi sunt copiii, care urmează să îi fie dăruiţi sultanului nu doar pentru a fi transformaţi în ieniceri, ci şi pentru că sultanul, adică negativul absolut, vădește pulsiuni pedofile. „Darul cel mai de preţ pe care puteţi să i-l oferiţi de pe aceste meleaguri sunt copiii. (…) E tot ce iubeşte mai mult”, insinuează Maillard, sfătuitor al paşei de Vidin. „Cunosc această patimă. Şi eu am fost în corpul ienicerilor. (…) Numai cinstea şi tăria mea m-au ajutat să scap de mizeria asta. Nu pot!”, se jeluieşte Pazvantoğlu, confirmând netrebnicia sultanilor, ale căror preferinţe sexuale atipice par a se transmite ereditar.

Despre Mamulos, unul din negativii ultimelor trei filme din serie, aflăm, în „Haiducii lui Şaptecai” că e „un tată nedorit de mamă”, adică a siluit-o pe mama lui Anghel. În această primă producţie în care eroul e interpretat de Florin Piersic, Aniţa primeşte să se mărite cu hangiul Belivacă, pe care îl recomandă în principal două calităţi: bătrâneţea şi impotenţa. În acelaşi film, Ralu are o relaţie amoroasă cu un poet, urmat de Anghel în „Zestrea domniţei Ralu” şi de un pictor în „Săptămâna nebunilor” (inutil de precizat care din cei trei rezultă că ar fi singurul bărbat adevărat din răbojul ei sentimental). În sfârşit, în ultimul film din serie, pretendentul la tron Ianuli acţionează exclusiv sub imperiul pasiunii pentru soţia sa, Caliopi, căreia îi iartă iniţial aventura cu acelaşi Anghel, dar pe care, la final, o ucide mişeleşte.  

Distincţia dintre bine şi rău se aplică exclusiv bărbaţilor. Femeile, indiferent de locul ocupat pe scara socială, merită să fie iubite sau, în cel mai rău caz, stimate sau compătimite. (…) Mai mult, în lumea westernului, femeile sunt bune şi bărbaţii sunt răi. (…) Necazurile femeilor apar doar ca rezultat al năravurilor bărbaţilor. (…) Mitul westernului ilustrează femeia în rolul ei de vestală a virtuţilor sociale de care această lume haotică are atât de mare nevoie.

André Bazin

Ei bine, în filmele lui Cocea, departe de a fi preoteasă a moralităţii, femeia e în cel mai bun caz un apendice al eroului, care nu se fereşte să-şi declame părerea nu doar despre partenera lui, ci despre toate exponentele sexului frumos. Întrebat, în „Răzbunarea haiducilor”, unde sunt ascunse giuvaerurile, Amza răspunde prompt: „Astea nu-s treburi muiereşti. Broasca se uită în lac şi se preface că înoată ca peştele” (postularea superiorităţii masculine se repetă în aproape fiecare din filmele seriei; un alt exemplu avem în „Zestrea domniţei Ralu”, când Anghel se amuză astfel pe seama Aniţei: „nebune fiinţe a făcut Dumnezeu şi le-a zis <<femei>>!”)

În seria Haiducilor, femeia este aproape întotdeauna un excelent spion, cu menţiunea că ea e personaj pozitiv, în măsura în care spionează în slujba protagonistului, ajutându-l să afle informaţii care altcumva i-ar rămâne inaccesibile (un singur exemplu în acest sens: hangiţa Aniţa), şi personaj negativ când unelteşte în scop propriu: pentru obţinerea unei scrisori care l-ar pierde pe tatăl său şi recuperarea averii familiei (Maria în „Haiducii”), pentru detronarea soţului şi înscăunarea fiului (Haricleea în „Răpirea fecioarelor”), pentru păstrarea sau însuşirea unor giuvaeruri (Maria şi Haricleea în „Răzbunarea haiducilor”), pentru achiziţionarea, iar apoi recuperarea unei colecţii de bijuterii (Ralu în „Haiducii lui Şaptecai”, „Zestrea domniţei Ralu” şi „Săptămâna nebunilor”).

Precum se poate observa, de fiecare dată, mizele sunt minore – alianţe sau averi efemere. Chiar şi când îl sprijină pe erou, femeia pare a fi animată de afecţiunea ce i-o poartă acestuia mai degrabă decât de patriotism, noţiune care fundamentează majoritatea deciziilor lui Amza sau Anghel. „Suntem ca iarba şi ca nisipul mării, de ce o tai, iarba dă mai puternic din pământ, de ce împrăştii nisipul, de aia se adună mai mult. (…) Pe aici, au trecut seminţiile Asiei şi s-au risipit. Aşezărilor noastre, foc li s-a dat şi au fost iar ridicate. Grâul nostru a umplut burţile pofticioase ale năvălitorilor şi vinul nostru le-a umflat guşile. Mamele şi surorile noastre au fost târâte în robii ruşinoase, dar peste toate, a ars flacăra nestinsă a credinţei în ţară. Ea, ţara, ea, vatra ne ţine. Credinţa în neam şi în sufletul lui nepieritor”, se explică Amza în „Răzbunarea haiducilor”.

Merită de asemenea menţionat faptul că, în filmele lui Cocea, nu doar femeile sunt văzute ca fiind genetic inferioare, asemeni broaştei prin raport cu peştele, ci şi exponenţii minorităţii rome. Din „cioară”, „cioroi” şi „baragladină”, spuse cel mai adesea cu obidă, Parpanghel (Jean Constantin) rareori e scos. „Ptiu, fir-ar dracul al dracului, să omor cioroiul şi alta nu!”, suduieşte Răspopitul (Toma Caragiu) în „Zestrea domniţei Ralu”, în toiul unei lupte de-a lungul căreia Parpanghel se ascunde într-o trăsură. În „Săptămâna nebunilor”, acelaşi Răspopit îl biciuieşte pe Parpanghel pentru aceeaşi vină, aceea de a fi riscat să fie ucis, de data aceasta în timpul unui antrenament haiducesc de tras la ţintă („Ptiu, fir-ar dracul al dracului, stai, cioroiule, că te învăţ eu minte!”) Nu e de mirare că Parpanghel, în calitatea lui de „cioară”, deci de servitor, în cel mai bun caz, al haiducilor cu drepturi depline, nu se poate abţine să nu „ciordească” o trusă de sulimanuri, delict pentru care e pedepsit cu promptitudine.

Pe de altă parte, maniheismul despre care pomeneşte Bazin e întâlnit cu asupră de măsură în filmele lui Cocea, cu menţiunea că diligenţa sau trăsura nu mai delimitează acum un spaţiu privilegiat al siguranţei, dimpotrivă. Trăsura reprezintă, în seria Haiducilor, însemnul unei clase ai cărei exponenţi nici nu mai trebuie judecaţi înainte de a li se aplica o etichetă. Ei sunt din capul locului răi, la fel ca soldaţii care îi protejează, în loc să se solidarizeze cu sărmanii. Într-adevăr, ei apără ordinea, dar o ordine strâmbă. Legea, singura pavăză a celor lipsiţi de apărare în western, e acum alibi al bogaţilor, armă de care clasa conducătoare se serveşte pentru a legitima oprimarea.      

În tot cazul, dacă seria Haiducilor a rezistat cu greu probei timpului, motivul nu trebuie căutat în aceea că filmele lui Cocea nu respectă întocmai imperativele unui gen sau al altuia (western, film de aventuri, film de spionaj), sau în faptul că ecartul dintre pretenţiile de veridicitate ale celor şase producţii şi adevărul istoric e evident nu doar pentru istorici. Patriotismul lor sforăitor, respectiv prezentarea haiducilor ca nişte profesori avant la lettre de învăţământ politic, care duc muncă de lămurire cu oamenii satelor, amuză astăzi, mai degrabă decât să deranjeze (la fel şi ţăranii de „Tezaur folcloric”, la fel şi hangiţa Aniţa, care cântă cu vocea Mariei Tănase, la fel şi inexplicabila prezenţă a lui Anghel în tot felul de situri turistice cu valoare de simbol cum sunt platoul Bucegilor sau Delta Dunării, după ce tocmai a plecat de la curtea domnească). De asemenea, nici scenele cu slujnice pentru care costumierul nu a făcut risipă de material, în care Aniţa se îmbăiază sau Caliopi (Carmen Maria Strujac) i se dăruieşte lui Anghel nu mai au cum să exercite acelaşi farmec acum ca în urmă cu aproape jumătate de secol.  

Haiducii lui Cocea nu (mai) conving, dar asta se întâmplă doar în parte pentru că ei trebuie să spună ceva despre români în general şi despre comunişti în particular – ceea ce face ca ei să fie nişte sfinţi, iar adversarii lor, tot ce e mai josnic pe pământ (operaţiune înlesnită de faptul că majoritatea nici nu sunt români). Ci mai ales pentru că happy end-ul nu e aproape niciodată meritat. Cu excepţia notabilă a lui „Haiducii”, când mobilul lui Amza e răzbunarea (pentru necinstirea ibovnicei sale şi pentru trădare), nu patriotismul, cu nesfârşitele operaţiuni benevole de salvare a unor neajutoraţi la care îl obligă, şi a celor trei filme cu Florin Piersic în rolul principal, în care Mamulos, scindat între dragoste paternă şi datorie, e un personaj cât de cât mai interesant, ceea ce lipseşte din serie e tocmai ambiguitatea (nimeni nu are îndoieli, toate personajele fiind animate doar de certitudini), dublată de o evidentă inabilitate scenaristică, a cărei principală manifestare e aceea că haiducii luptă puţin sau deloc pentru izbânda lor finală. Adversarii lor sunt atât de proşti sau de inabili, încât oamenii lui Amza sau Şaptecai nu au decât a călări dintr-un decor în altul pentru a-şi proclama victoria.

Închipuiţi-vă un „The Searchers” în care John Wayne nu rătăceşte cinci ani prin tot felul de teritorii ostile, ci dă trei ture de fermă, îşi dibuieşte adversarul, care e neînarmat, şi îl pedepseşte după cum pofteşte. Închipuiţi-vă un „The Unforgiven” (sau orice film cu Eastwood) în care eroul nu se alege nici măcar cu o zgârietură, ci îşi învinge adversarii cu uşurinţa cu care se taie o mămăligă cu aţa. Închipuiţi-vă un „High Noon” în care personajul lui James Stewart se refugiază într-o fortăreaţă inexpugnabilă şi dispune de muniţie nelimitată. Astfel sunt filmele lui Cocea, şi condiţiile pentru a ne bucura de ele pe deplin chiar şi astăzi sunt două: să fim nostalgici ai perioadei de „înainte” şi, dacă nu dăm dovadă de lene cognitivă, măcar să ne putem recunoaştem fără prea mari disonanţe în pielea unor puturoşi.    

https://www.youtube.com/watch?v=4zQPq5ByOpU

Articol publicat în revista FILM