Show sters: „Tournee” (r. Mathieu Amalric)

Desi trateaza lumea spectacolului, acest al patrulea lungmetraj regizat de Mathieu Amalric e departe de a fi spectaculos, in sensul strict al termenului. In cadrul acestei consemnari de turneu imaginar al unor artiste de cabaret reale, minute bune sunt ocupate de reprezentatiile pe care acestea le ofera.

Doar ca spectacolul se vede intotdeauna din culise, daca nu chiar de undeva din spatele scenei, ca niste instantanee in care, nestiutor, modelul s-a intors cu spatele tocmai cand nu trebuia. In mod normal, genul asta de poze ajunge pe fundul cosului de gunoi. Asa e si cu filmul lui Amalric. Daca ceea ce vrem e un road movie clasic, cu cadre avand frumusetea ilustratelor, cu momente-cheie si cu un final plin de invataminte, „Tournee” e departe de a ne satisface. De fapt, nici nu incearca.

CUSATURI TANGENTE CU RANA

Joachim Zand (Amalric) incepe si sfarseste ca un marginal, desi incearca permanent sa-si depaseasca conditia. La prima vedere, isi apara sansele cu toate puterile – urla la telefon, urla fata in fata, sare la bataie etc. In realitate, nici el nu pare sa creada ca are vreo sansa. Astfel, Zand e umilit din nou si din nou, difera doar modul in care aceasta se intampla, iar carligele prefigureaza, dar nu livreaza. Ulysse (Ulysse Klotz) nu este sedus de vreuna dintre membrele trupei New Burlesque, Evie Lovelle (Angela de Lorenzo) tot cu hainele pe ea ramane, la finalul fiecarui spectacol, si tot acest aparent nimic il vedem prin tot felul de geamuri (al usii de hotel, al cafenelei, al ghiseului de la benzinarie).

Exceptie fac cateva scene. Daca acestea nu trec pe langa noi (chestie care nu e foarte greu sa se intample, putine sunt evidente in filmul lui Amalric), sensul tuturor banalitatilor pe care filmul se sprijina este deturnat, mai bine zis, nimicurile capata sens si devin niste ceva-uri care, puse impreuna, formeaza un ceva mai mare.

Kitten on the Keys (Suzanne Ramsey) citeste cu aviditate despre unul dintre porturile prin care trece turneul, sunt nume de regi si cardinali care n-au cum sa-i zica mare lucru, dar asta nu-i scade prea mult apetitul turistic. Ar vrea sa vada Franta, dar ii e si dor de casa. Tuturor membrelor trupei le e dor de America, in timp ce Zand viseaza sa se intorca acasa, dar casa il respinge cu inversunare.

Copiii lui Zand isi iubesc tatal, totusi nu scapa nicio ocazie sa-l jigneasca. Zand isi iubeste copiii, dar abia asteapta sa scape de ei. Singurul mod in care e capabil sa-si manifeste interesul fata de Mimi La Meaux (Miranda Colclasure) e insultand-o. Singurul mod in care poate sa-si exprime sentimentele fata de trupa pe care o impresariaza e prin intermediul unui microfon, de la distanta. Cand vorbeste cu fetele, o face mai mult in franceza, astfel incat cateodata e incert cat de mult inteleg ele din ceea ce el le zice (sau cat de mult le pasa). Una din putinele dati cand face ce vrea, iar dorintele lui nu au legatura cu spectacolul care il obsedeaza, e atunci cand flirteaza cu vanzatoarea de la benzinarie (care e ascunsa dupa un geam de sticla si vorbeste la microfon).

O aiureala fără cap și coadă in care un protagonist antipatic se fataie fara sens dintr-un hotel intr-altul, comportandu-se sinucigas sau aberant. O meditatie inegala, formulata deloc explicit, despre dificultatile omului modern de a gasi echilibrul perfect intre a face bani pentru a trai si traitul propriu-zis. Filmul e geamul, Amalric e geamgiul, iar cei care ar trebui sa-l tina curat suntem noi.