Traiectorii aleatorii, tabere pe care le alegi

În spatele organizării unui Festival de filme, este muncă multă. Ce ne poți spune despre munca ta, ca selecționer, cât timp a durat selectarea titlurilor, a fost ușor/complicat? Care au fost criteriile după care le-ai ales, cât a fost subiectivism, cât obiectivism?

Anul acesta, m-am apucat de treabă pe 15 ianuarie: mai devreme decât în alți ani, mai târziu decât anul trecut. 215 mailuri trimise mai târziu, programul e în sfârșit gata (dar lista invitaților nu, deși mai sunt doar 10 zile până la începerea festivalului).

E un traseu în egală măsură matematic (a găsi filmele care merită văzute dintr-o listă finită de festivaluri internaționale), detectivistic (a ajunge la distribuitorul internațional al fiecărui titlu în parte, operațiune uneori mai dificilă decât pare la prima vedere), mercantil (a negocia până obții filmele pe care de fapt nu ți le permiți) sau contabil (a renunța la cele care chiar nu sunt de nasul tău, oricât ai vrea tu să trăiești pe picior mare). Până aici, în funcție de disponibilitatea la efort și bunul-simț al fiecăruia (calitate care se poate dovedi de multe ori un balast), sunt îndatoriri pe care le-ar putea duce la bun sfârșit aproape oricine.

Dincolo de asta, încep alegerile mai dificile: să găsești filmele care contează din afara circuitului festivalier mare, să renunți la filmele care ar aduce public în săli, dar care nu-ți plac, să lupți pentru filmele care-ți plac, dar care n-ar vinde mai mult de 10 bilete. Pentru acest al doilea nivel, ajută să ai măcar ceva gust.

În sfârșit, pentru că festivalul depinde și de disponibilitatea ambasadelor și institutelor culturale membre EUNIC, e nevoie de un capital considerabil de diplomație să militezi pentru criteriul estetic în defavoarea autoreprezentării complezente, fără ca relațiile instituționale dintre ICR, al cărui angajat nu sunt, și partenerii în cauză să se răcească. Pentru dezgroparea acestei diplomații, a trebuit să sap din nou cât se poate de adânc.

Pe scurt, criteriile mele sunt strict subiective, iar munca mea îngreunată de o dorință probabil psihanalizabilă de a ajunge la programul perfect (nici anul acesta, nu e cazul, ceea ce nu înseamnă că nu sunt mai relaxat decât altădată în legătură cu ce am obținut).

Ce ne aduce nou, anul acesta, Festivalul filmului european?

Omul cât trăiește învață, iar curatorul de festival nu face excepție. Ca director artistic, am trecut anul acesta de la bucuria că-mi ies pasiențele, la o formă de ambiție steroidizată vecină cu nerușinarea de care nu m-aș fi bănuit capabil. Mai pe românește, am dus mai departe ce am început anul trecut, când am programat la Cinema Eforie din București două double billuri, imnurile anarhice A Date in Minsk și Direct Action, respectiv complementarele Mal viver și viver mal. În primul caz, proiecția în binom a fost decisă după ce ambele titluri au fost bătute în cuie; în al doilea, nu.

În 2025, extravaganța din 2024 a devenit alegere programatică. Mai întâi, a fost Come la notte al lui Lyric de la Cruz. Ipoteza unei secțiuni neoficiale anticolonialiste a început să se contureze după ce m-a asigurat Teodora Leu că n-aș provoca vreun dezechilibru macroeconomic dacă aș viziona elegiacul Banzo, văzut de ea la Karlovy Vary. Așa a apărut un weekend în care a fost loc și de L’île rouge, cel mai recent film al lui Robin Campillo, cunoscut de cinefilii români mulțumită lui 120 battements par minute, și de Yvone Kane, titlu anterior al regizoarei portugheze Margarida Cardoso, invitată a festivalului.

Filmele de seară din primul weekend al festivalului de la Cinema Elvire Popesco au drept numitor comun feminismul (și cam atât, având în vedere că El llanto poate fi considerat film de gen, iar Des Teufels Bad o reconstituire istorică). În sfârșit, o formă sau alta de critică a societății de consum răzbate din toate filmele proiectate în cel de-al doilea weekend de la Cinema Eforie, apogeul acestei tendințe fiind părțile 2 și 3 din tripticul-capodoperă al lui Wang Bing, Youth.

Dacă ai fi nevoit să atragi un public cât  mai variat (și nu doar pe cel connaisseur), ce ai spune, cum ai chema lumea la Festival, cum i-ai convinge să vină între 8 și 18 mai la cinema?

Principalul argument ar fi diversitatea. Ne putem refugia în redute arthouse, dar asta nu exclude ipoteza loisirului, de la un film care a candidat la Oscarul pentru film străin cum e Memory lane (r. Jelle de Jonge), propunerea de acest an a Țărilor de Jos, până la producții de mall și chiar crowdpleasere.

De care titlu, din programul festivalului, te simți cel mai atașat și de ce?

Sunt mai multe motive pentru care Cent mille milliards e filmul meu de suflet la această ediție. Primul ține de o formă aproape paternă de vanitate. Pe oceanul altfel vast al festivalurilor de film relevante, nici această ultimă pepită a regizorului francez Virgil Vernier n-a făcut cine știe ce valuri. A fost în competiția mare de la Locarno, însă nu s-a ales cu nimic, drept urmare, e ca și cum am descoperit ceva într-o mult mai mare măsură al meu decât în cazul titlurilor pe care toată lumea le știe chiar dinainte de a le fi văzut. Această mică victorie e cu atât mai importantă pentru mine cu cât filmul ne imersează într-un univers pe care l-aș descrie ca fiind irezistibil, dacă nu mi-ar fi teamă de cuvinte mari. E un Monaco în care nimic rău nu se poate întâmpla, în orice caz nimic care să perforeze platoșa blândă de cumsecădenie a personajelor lui, iar ăsta e singurul lucru care contează. Îngăduite de clădiri impozante, indiferente la miliardele care țopăie prin penthouse-uri, magazine de lux, iahturi și elicoptere private, lucrătoarele sexuale și ceilalți marginali ai lui Cent mille milliards emană demnitate, emoție și bunătate, însă asta nu face din film un simplu pansament. Comparat adesea cu Sean Baker, Vernier are flerul acestuia pentru dialog, mai puțină vervă și culoare, cu un plus de poezie foarte greu spre imposibil de clasat.

Interviu publicat în mai 2023 pe platforma dinfilme.ro. Reporter: Anca Hromadnik