Whiplash-7717.cr2

Victorie muncita: „Whiplash” (r. Damien Chazelle)

Muzică de gentlemani filmată de un golan.

Un elev ambitios, un profesor dur, o competitie importanta care se apropie: schema poate fi declinata in nenumarate variante, in functie de disciplina (sportiva, academica, politica etc.); doar pentru ca in cazul de fata e vorba de jazz, iar competitia importanta e un concurs de interpretare, nu Campionatul mondial de fotbal sau Olimpiada, asta nu inseamna ca reteta nu e (pana la un punct) respectata.

Meritul scenaristului Damien Chazelle e ca jazzul e ceva la care chiar se pricepe, nu un lucru ales la intamplare pentru ca da bine sau in legatura cu care s-a documentat din cinci videoclipuri cu Kenny G. vazute pe YouTube. Chazelle insusi a fost baterist de jazz in liceu, povestea lui Andrew (Miles Teller) e de fapt a lui, iar aceasta viziune din a sa interior e dublata de flerul cu care face ca acest gen muzical, vazut ca pretentios si plictisitor de un public mainstream, sa devina un mare spectacol tocmai pentru acest public mainstream, fara ca prin aceasta sa deranjeze în vreun fel sensibilitatile cunoscătorilor.

Cu un personaj secundar, profesorul Terence Fletcher (J.K. Simmons), pe care Chazelle il reabiliteaza prea tarziu (adica dupa ce ii acorda tratamentul rezervat unui negativ pur-sange), respectiv un erou pe care acelasi Chazelle nu se sfieste sa-l faca nesuferit, „Whiplash” glamorizeaza jazzul intr-o asemenea masura, incat face ca sarcina de pastrare a ritmului, pe o melodie compusa in urma cu mai bine de 75 de ani, sa para ceva la fel de important cum e marcarea unui gol al victoriei in ultimul minut al prelungirilor, ceea ce as zice ca e un indicator destul de important al eficientei sale.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.