Antifilm: „Antichrist” (r. Lars von Trier)

Tușeul care voia să fie debușeu.

Prologul alb-negru al lui „Antichrist” ar fi arătat poate mai bine realizat în Automavison, gadgetul inventat de Von Trier, care stabilește aleatoriu unghiul de filmare și mișcările camerei de filmat.

Momentul scurt, dar lungit în slowmotion, al penetrării (plan-detaliu, cu picături de apă care sar peste tot) e o copilărie, mai exact un teribilism, dacă nu cumva e fructul unei minţi care jubilează când pune într-un cadru, un penis, în următorul, un sugar în pătuţ. Scena căderii sugarului pe geam, cea în care copilul se zdrobeşte de pământ, e la rândul ei căutat-provocatoare. Motivul pentru care a fost inclusă în film nu poate fi altul decât acela de a provoca disconfort psihic spectatorilor; indiferent de ce ar vrea să credem Von Trier, ea nu agresează mai puțin dacă e filmată din dreptul geamului, de la câteva etaje distanță. Când, cu câteva secunde mai târziu, ursuleţul de pluş atinge pământul, căderea lui e filmată în prim-plan, manieră de sublimare care devine inutilă, prin aceea că dublează ceva ce oricum am putut vedea (căderea copilului, dar de la depărtare).

Ursuleţul de pluş este pentru copil ceea ce programul maşinii de spălat este pentru partida de sex a părinţilor, un fel de a arăta ceea ce nu poate fi arătat (şi totuşi este arătat, sunt filmate atât impactul copilului cu solul, cât și penetrarea, într-un mod cum nu se poate mai explicit). În sfârşit, filmarea din unghiul subiectiv al copilului în coşciug e o impuditate în plus. E ca şi cum un pornograf ar filma o scenă de sex din perspectiva buricului unuia dintre actanţi – o perspectivă nouă, într-adevăr, dar la fel de vulgară.

REMAKE IN THE DARK

Huiduit la Cannes, „Antichrist” marchează cel puţin a şasea încercare a lui von Trier de a pune în scenă un storyline care, în linii mari, nu s-a modificat câtuşi de puţin de-a lungul anilor. Animat de cele mai bune intenţii, protagonistul încearcă să facă un bine comunităţii sau vrea doar să fie lăsat în pace. Din motive care nu au de-a face cu el şi pe care nu le poate controla, situaţia sa se înrăutăţeşte accelerat. Este obligat să facă alegeri pe care, din teama de a nu face rău altora, ezită să le facă, iar în cele din urmă, prin abuzuri succesive din ce în ce mai mari şi care iniţial păreau imposibile, comunitatea îl îngenunchează – simbolic, frângându-i rezistenţa, dar şi în moduri care nu lasă loc de interpretări (eroina lui „Dancer in the Dark” plăteşte cu viaţa, la fel şi protagonistul din „Zentropa”). De aproape 20 de ani încoace, semnificaţia e aceeaşi: societatea te obligă să te implici şi te pedepseşte fără ezitare atunci când eşti altfel.

Unii din eroii lui von Trier învaţă lecţia asta precum mieii despre tăiere. Personajul interpretat de Charlotte Gainsbourg nu face parte din această categorie, poate şi pentru că, mai mult decât o alegorie de festival, „Antichrist” e un exploitation. Mai exact, un rape/revenge.

Violul este permanentul asalt mental la care eroina e supusă de soţul său (Willem Dafoe), care îi devine psiholog şi o obligă să se vindece înainte de vreme. Reafirmându-i permanent graniţele normalităţii psihologice general acceptate, acesta o obligă, într-un mod care nu suportă contestare, să le respecte. Pentru acest viol intelectual, protagonista se răzbună cu o violenţă fizică aparent excesivă; nu e excesivă, acestea sunt limitele genului: într-un rape/revenge, emascularea e un trop narativ aproape sine qua non.

Şi totuşi, „Antichrist” depăşeşte în intenţii constrângerile poveştii pe care von Trier încă nu s-a săturat să o spună, de data aceasta cu un plus de sadism, secrete şi secreţii. Imaginile finale, impregnate de un ce hipnotic tributar operei lui Hieronymus Bosch, transformă senzaţia în certitudine: Von Trier ar mai fi vrut să ne zică ceva, ceva nou, de data asta.

Dar numai el ştie ce.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *