Les films de Cannes a Bucarest 2011: Cu viteza legala

Confruntari amanate.

Dupa Palme d’Or-ul acordat in 1994 lui „Pulp Fiction”, anul acesta, juriul de la Cannes a premiat din nou un exploitation, cu diferenta ca, de data aceasta, filmul in cauza („Drive” al lui Nicolas Winding Refn) se intampla sa fie in acelasi timp si un remarcabil western.

Daca nu ne dam seama de la inceput, aceasta se intampla deoarece atat duelurile tipice genului western, cat si violenta explicita, isi intarzie destul de mult aparitia in pelicula lui Refn. Cu exceptia unui Mexican standoff in debutul filmului, cand masina protagonistului si o masina de politie se afla fata in fata (iar semnalul de inceput e calcatul pedalei de acceleratie), confruntarile directe se tot amana. Atunci cand in sfarsit apare, violenta de exploitation nu se mai opreste decat odata cu genericul de final: desi eroul e manat de o dorinta de a-si apara semenii asemanatoare cu cea care anima serifii, metodele sale sunt cele ale unui vigilante.

Precum eroii westernurilor, si personajul interpretat de Ryan Gosling se remarca prin constanta. Chiar si atunci cand da nas in nas cu inamicii sai, soferul lui Refn are acelasi mers cumpanit, aceeasi jacheta saptezecista desprinsa din filmele cu Bruce Lee, aceeasi frizura in care fiecare fir de par trage intotdeauna in directia care trebuie, aceeasi scobitoare in coltul gurii. De unde pasiunea pentru acest monument vertical al igienei orale, nu se stie si nici nu prea conteaza, la fel cum nu a contat pe vremea lui John Wayne sau, mai tarziu, in westernurile cu Clint Eastwood, fie ele spaghetti sau urbane. Filmul lui Refn nu se sfieste sa isi asume aceasta filiatie, la ani buni dupa „Cobra” cu Sylvester Stallone, care a intrat in istorie exclusiv prin asortarea ochelarilor Ray Ban cu barba de trei zile si aschia de copac molfaita cu alean, sau „Hard Boiled” al lui John Woo, un alt omagiu adus genului western.

Fascinatia pe care o exercita filmul se datoreaza tipului de erou pe care il propune, unul devotat intru totul specializarii sale (toate cele trei meserii ale lui au de-a face cu condusul, iar aventura sa cu Irene se leaga, in bornele sale principale, tot de sofat), dar mai ales rabdarii cu care Refn ii spune povestea.

Acest ultim atribut face din „Drive” exploitation-ul perfect, unul in care saturatia nu are cum sa se instaleze. Izbucnirile si monotonia se completeaza reciproc si, impreuna, fac din acest film un spectacol, intr-un mod similar cu cel in care sunt valorizate depasirile in cursele de Formula 1: fara zecile de ture in care nu se intampla mai nimic, n-ar avea niciun farmec.

AUTOFLAGELARE: „HORS SATAN” DE BRUNO DUMONT

In desenele animate cu „Tom si Jerry”, dar si intr-o sumedenie de filme americane a caror actiune se petrece intr-un trecut nu foarte apropiat si neaparat in sud, copiilor li se intampla adesea sa fie amenintati cu uleiul de ricin: daca nu se cumintesc, asta ii paste. Dupa acest film din 2011 al regizorului francez Bruno Dumont, standardele sudiste in materie de sperietori de uz infantil ar trebui rescrise. De fapt, „Hors Satan” ar putea fi instrumentul perfect de reeducare pentru cinefilii de toate varstele. „Ai grija ce faci, ca acus aduc «Hors Satan»!” Auzind asta, orice cetatean cu scaun la cap ar face mai bine sa reinvete abecedarul obedientei.

Prezentat anul acesta in cadrul sectiunii „Un certain regard”, filmul ar putea fi catalogat drept pretentios, daca ar fi cat de cat clar care ii sunt pretentiile. Unul din posibilele sale merite e acela ca, dintr-un anumit punct de vedere, „Hors Satan” constituie un remarcabil test de atentie. Evenimentele care se succed pe ecran au atat de putin sens analizate unul cate unul, iar firele care le leaga pe unele de celelalte sunt atat de putin vizibile, incat singura gratificatie la care ajungi sa speri, ca spectator, e sa reusesti sa pricepi ceva, orice, din acest talmes-balmes.

De comun acord cu singura sa prietena, protagonistul, un nomad decrepit, il impusca pe tatal acesteia. Gelozia il impinge apoi sa il pocneasca de mai multe ori cu o maciuca in cap pe paznicul unui teren in care deseori se plimba (si aparent se roaga) alaturi de aceasta prietena a lui (intitulata frust „Ea” in fisa tehnica a filmului). Dupa acest nou episod agresiv, este chemat de o femeie din sat pentru a-i exorciza fetita. Se executa. Paznicul supravietuieste, asa ca Tipul („Le Gars”) e saltat de jandarmi, insa doar pentru a fi eliberat la scurt timp. Pe drumul de intoarcere, seduce o turista, care apoi se arunca intr-un ochi de apa de pe islazul comunal. Toate grozaviile astea sunt filmate cu priza directa de sunet si fara niciun fel de economie de pelicula – daca eroul trebuie sa traverseze de pe un deal pe celalalt, ii vedem fiecare pas, cu vantul vajaindu-ne si noua in urechi.

Cand ajunge la casa prietenei sale, descopera ca aceasta a fost ucisa, drept care o ia pe umar si o duce la ochiul de apa, unde nu e nicio surpriza ca aceasta invie. Spre final, nimic nu mai mira in „Hors Satan”: e atat de absurd, incat ar putea la fel de bine sa nu se mai termine niciodata.

Articol publicat in revista Cultura

1 thought on “Les films de Cannes a Bucarest 2011: Cu viteza legala

  1. Drive a mult prea apreciat! Nota 8 pe IMDB, atatea premii, pentru ce? A fost un film placut, dar nu incat sa merite atata apreciere. Si daca juca Jason Statham in rolul principal, filmul avea alta aura.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *