Cum funcţionează Jørgen Leth: „Det perfekte menneske” (r. Jørgen Leth)

Scurtmetrajul perfect.

„Iată omul. Iată omul. Iată omul perfect. Îl vom vedea pe omul perfect funcţionând. Vom vedea cum funcţionează”.

Astfel se deschide „Det perfekte menneske”, scurt metrajul din 1967 al lui Jørgen Leth. De-a lungul a 13 minute, vocea din off a regizorului, egală şi hipnotică, ne lămureşte asupra fiecărei acţiuni desfăşurate de către „omul perfect”, atât în varianta masculină, cât şi în cea feminină. Ca într-o cuşcă, îl vedem funcţionând.

Cum funcţionează omul perfect? Omul perfect fumează pipă. Îşi aranjează părul. Se îmbracă. Se dezbracă. Se machiază. Se plimbă în camera perfect goală. Fumează ţigări. Sare. Cade („Priviţi-l cum cade. Priviţi cum cade omul perfect”). Se aşază în pat („Cum se aşază? Iată cum se aşază. Aşa se aşază”). Dansează. Fumează trabuc. Se culcă. Face dragoste. Plânge în braţele femeii perfecte (de ce plânge nu ştim. Îl putem doar vedea plângând. Îl putem vedea cum funcţionează). Îşi taie unghiile cu unghiera. Se gândeşte. Încearcă să îşi explice. Se bărbiereşte. Mănâncă și bea. Somon fiert cu cartofi fierţi, sos hollandaise, o sticlă de Chablis. Se gândeşte. Cântă. Încearcă să îşi explice.

Astfel funcţionează omul perfect.

Astfel funcţioneaza omul. Importante sunt doar părţile constitutive: „Astfel arată o ureche. Iar aceasta este o pereche de genunchi. Acesta este un picior. Altă ureche. Acesta este un ochi. (…) Apoi, o gură…”

Importantă e strict îndeplinirea criteriilor. Omul perfect întruneşte standardele. Omul perfect are o gură cu care mănâncă. Are picioare cu care sare. Are urechi cu care aude muzica după care dansează. Asta înseamnă să fii om. Asta înseamnă să fii omul perfect.

Iar când omul perfect râde, când omul perfect cântă sau se înduioşează, când face lucruri inexplicabile sau încearcă să găsească o logică lucrurilor care i se întâmplă, oricât de rar s-ar întâmpla asta, omul perfect îşi depăşeşte funcţionalitatea şi devine frumos.

„Det perfekte menneske”, perfect şi frumos, succesiune de tablouri în alb şi negru care funcţionează azi precum în urmă cu 40 de ani, a fost reluat, în mai multe variante, în „Cele cinci piedici” din 2003.

Doar că, între timp, tablourile au fost înlocuite de fotografii digitale, iar Jørgen Leth cel tânăr, de Jørgen Leth cel vanitos, snob şi îmburghezit, sub comanda unui Lars von Trier năzuros şi în egală măsură detestabil.

Aşa funcţionează regizorul. Aşa funcţionează regizorul perfect.

Articol publicat pe platforma www.pepsi.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *