Şi Dumnezeu a creat-o pe Barbarella: „Barbarella” (r. Roger Vadim)

Strip metraj.

Etichetat drept erotic şi găunos, spoof-ul SF „Barbarella” din 1968 a avut parte de o primire teribil de rece în epocă. Astăzi, după mai bine de 40 de ani, deşi efectele speciale par la fel de ridicole cum vor fi fost lunăţeii lui Mélies în ochii contemporanilor lui Roger Vadim, insuccesul de atunci al peliculei pare cu totul de neînţeles.

Sigur că este erotic, Doamne fereşte să nu fi fost! Sigur că este găunos, asta e şi ideea. Filmul nu vrea să zică absolut nimic, tocmai asta îl face perfect. Fondul filmului este forma; mai exact, formele lui Jane Fonda, nepermis de atrăgătoare, nepermis de insolentă, nepermis de tânără.

Drept urmare, intriga nu are nici cea mai mică importanţă. Celelalte personaje nu au nici cea mai mică importanţă. Dianthus (preşedinte al Pământului şi premier al sistemului solar), Mark Hand, Pygar, profesorul Ping, Marele Tiran, Duran Duran, portarul Marelui Tiran şi inventator al razei pozitronice, Stomaxis şi Craxina, gemenele malefice, nepoate ale Marelui Tiran, Dildano (nume predestinat) sau ciudata Mathmos, energia lichidă homofagă, nici unul nu face doi bani de unul singur.

Ele există cu un unic scop. Acela de a împuţina articolele de îmbrăcăminte şi aşa puţine care acoperă goliciunea Barbarellei. Stomaxis şi Craxina (în realitate denumirile ştiinţifice a două specii de muşte) există doar pentru a asmuţi asupra ei bizare păpuşi devoratoare de textile, din mâinile cărora o scapă în ultimul moment Mark Hand, hingherul de copii. Care îi solicită un contraservicu: să facă dragoste cu ea.

Pygar, ultimul ornitantrop, omul-pasăre orb, există, la rându-i, doar pentru a-i salva viaţa şi pentru a face dragoste cu ea. Dildano, şeful aiurit al forţelor revoluţionare (interpretat de David Hemmings, neuitatul Thomas din „Blow-up”), există doar pentru a-i salva viaţa şi pentru a face dragoste cu ea (de data aceasta „ca pe Pamânt”, spre dezamăgirea Barbarellei, cu mijlocirea unei pastile, găselniță narativă utilizată ulterior de Woody Allen în „Sleeper” din 1973).

Peruşii loviţi de streche pe care Duran Duran îi asmute asupra eroinei nu au nici ei altă raţiune de a fi decât aceea de a-i sfâşia veşmintele Paco Rabanne. Ce-i drept, nu fac dragoste cu ea… O ultimă agresiune asupra unuia din costumele de Wonder Woman spațială îi apartine lui Duran Duran, în tentativa de a o ucide cu o maşinărie menită să inducă plăcerea (pe care Barbarella o scurtcircuitează, căindu-se apoi).

Aceste costume, sacrificate unul dupa altul, sunt în sine un spectacol. La fel şi muzica, oscilând între operă rock şi chill out incipient à la francaise. „Barbarella” are aerul lui „What’s New Pussycat” şi „Casino Royale” cel din 1967, cu un upgrade de hedonism. Tocmai extra-neruşinarea face din „Barbarella” un film absolut adorabil, aşa cum nu reuşeşte să fie „Flash Gordon”, produs de acelasi Dino de Laurentiis, oricât de tare încearcă.

Nici n-are cum: îi lipsește Jane Fonda.

Articol publicat pe platforma www.pepsi.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.