Dirty Harry la 80 de ani: „Gran Torino” (r. Clint Eastwood)

Leneș-reconfortant.

Acreala şi rictusul dintotdeauna ale lui Eastwood, acum cu ten de pergament, sunt în „Gran Torino” (2008) mai justificate ca niciodată. Că e proaspăt văduv sau că nepoţii săi inspiră revolta oricărui privitor trecut de vârsta primilor pistrui, mai treacă-meargă. Problemele reale ale lui Kowalski (cele de moment, cel puțin) sunt bătrâneţea cu neplăcerile ei, revelaţia faptului că America pentru care a luptat în Coreea nu mai există, respectiv că nici nu poate, nici nu mai are timp, pentru a schimba ceva.

Bătrân şi muribund, veteranul cu limba ascuţită fumează în continuare ca un turc, bea ca un peşte şi suscită mai multă simpatie ca niciodată, mai ales prin aceea că, într-un singur film, cedează cât inspectorul Callahan în cinci. Transformarea sa e radicală. Ca de obicei, personajul lui Eastwood începe prin a fi băţos, ţăfnos şi încăpăţânat ca un catâr, intolerant şi rasist. Daca Harry sau personajele interpretate de Eastwood în westernuri îşi păstrau inflexibilitatea până la ultimul cartuş, arătând în cel mai bun caz că dracul nu e atât de negru, adică gura e mai spurcată decât e antieroul lipsit de suflet, Kowalski descoperă generozitatea pe repede înainte şi sfârşeşte ca un erou.

Numele protagonistului şi intriga automobilistică indică un posibil omagiu adus lui “Vanishing Point”. Kowalski din 1971 nu îşi explica niciodată revolta, era revoltat pur şi simplu. E un tip de omisiune care facilita considerabil identificarea cu un erou de un cool niciodată explicat, axiomatic.

Nici acest Kowalski (la fel ca mai toate personajele lui Eastwood) nu îşi explică vreodată revolta, nu până la capăt, cel puțin. E sarcastic din născare şi urăşte pe toată lumea fără discriminare. Evenimentele tragice din trecut nu îl fac să fie ceea ce este, ci servesc doar drept confirmare a ceea ce ştie deja. Ipoteza sa nu se naşte, ci e întărită, în consecinţă: universul înconjurător e mai totdeauna ostil, oamenii sunt răi şi proşti şi trebuie să te fereşti de ei, iar cea mai mare băgare de seamă trebuie să o ai în preajma minoritarilor. La fel ca în seria Dirty Harry, remuşcarea iese cu totul din schemă. Inspectorul Callahan aşa vedea lumea şi nimic nu îi putea zdruncina sistemul de valori. Atunci când vreunul dintre colegii săi de secţie sau de echipaj se dovedea totuşi cât de cât vrednic, regula rămânea neclintită: oricum toţi negrii, hispanicii şi homosexualii sunt prin însăşi esenţa lor răi, atâta doar că uneori apare câte un negru, hispanic, homosexual vremelnic tolerabil.

Replicile lui de acum sunt departe de a fi originale: „If I to have to get back here, it’s gonna get fucking ugly”, de pildă, e o copie la indigo a lui „Better not go cutting up no whores, or I’ll come back and kill every one of you sons of bitches!” din “Unforgiven”/„Necruţătorul”. Agresiunea care provoacă mânia lui Kowalski aduce aminte de primul Dirty Harry, în timp ce finalul e opusul celui din “Million Dollar Baby”/„O fată de milioane” – soluţia găsită, departe de a fi imorală, izbăveşte. Multe situaţii sunt neverosimile. Kowalski vorbeşte mai mult singur decât cu ceilalţi, de fiecare dată pentru a sintetiza într-o unică frază, invariabil plină de sarcasm, mizantropie ori şi una şi cealaltă învăţămintele scenei, şi aşa evidente pentru toată lumea. Graba cu care devine își învinge rasismul nu are nici ea nimic plauzibil, la fel modul în care se dezvoltă prietenia dintre el şi Tao, bătaia pe care o administrează unui punk în floarea vârstei, rezolvarea finală, fantezistă şi norocoasă. Intriga se împarte în dumicaţi prea mari pentru a fi înghiţiţi ca atare, dar asta se întâmplă deoarece serveşte unui scop care nu ţine de logica narativă clasică, ci rostul ei e de a-l valoriza pe Eastwood. Dacă o face veridic sau artistic, acestea sunt chestiuni lipsite de orice relevanţă. Când regizorul Eastwood reuşeşte să producă o poveste mai puţin fantezistă sau chiar cu ambiții festivaliere, coerenţa scenariului ori ștaiful artistic sunt o bucurie neașteptată.

Dar mai ales secundară, prin raport cu simpla prezenţă a actorului Eastwood, familiară și, dată fiind rezistența la schimbare a personajului său-fanion, din ce în ce mai leneș-reconfortantă, cu fiecare nou film.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *