În beznă: „Edge of Darkness” (r. Martin Campbell)

Scurgeri controlate.

Convingerea că spionul şi spionajul sunt realităţi ignobile persistă până în veacul al XIX-lea. Ea are la bază frica şi dispreţul faţă de o activitate nefastă, de vreme ce, sub raportul identităţii, implică disimularea, are ca mijloc minciuna, iar ca intenţie furtul, aflăm dintr-o cercetare a istoricului Alain Dewerpe („Spionul”, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 21). „Dacă vreun om trebuie că simte mai adânc nevoie de căldura prieteniei, atunci acela este leprosul moral pe care lumea îl numeşte spion şi care, pentru plebe, se cheamă ciripitor, iar pentru administraţie – agent”, acuza în epocă Balzac.

Nu doar moralmente insalubru, manipulatorul de secrete apare publicului de azi ca fiind un personaj cel mai adesea negativ, dar din cu totul alte motive. Nu pentru că minte, nu pentru că rămâne în esenţă un hoţ (şi secretele au o corporalitate a lor, drept urmare o valoare), nu pentru că amăgeşte. Ci pentru că reprezintă o unealtă a statului, care e o marionetă a corporaţiilor.

Această logică simplistă guvernează o serie întreagă de producţii cu pretenţii revelatoare, din care ar trebui să înţelegem un singur lucru. Că statul e rău, că face tot felul de lucruri pe la spatele cetăţenilor, iar problema principală nu e atât că le face, ci că americanul de rând nu are habar de ele.

În cazul de faţă („Scăpat de sub control”, 2010), americanul de rând se întâmplă, în chip cu totul convenabil, să fie poliţist. Asta nu înseamnă că dispune de o forţă deductivă peste medie (cazul avansează mulţumită unei serii de bătăi zdravene administrate cui trebuie), ci doar că Thomas Craven (Mel Gibson) mânuieşte cu pricepere pistolul din dotare, iar de acest talent e nevoie din plin. Moartea fiicei se cere răzbunată, iar vinovat nu e un golan de rând căruia i s-a urcat băutura la cap, ci nici mai mult, nici mai puțin decât establishmentul.

Aproape nimeni nu vrea să-l ajute, toţi sunt vânduţi. Thomas e trădat de toată lumea, i se opune inclusiv veşnicul partener corupt. Previzibil, acesta sabotează cât poate ancheta, încearcă în ceasul al doisprezecelea să îl convingă pe erou să o lase mai moale, apoi se repede fără preambul, dar şi fără succes, să îl ucidă.

Adevărul e că filme precum acesta ne dezvăluie la fel de mult despre serviciile secrete, precum explică astrograma personală alcătuirea scoarţei terestre. Că serviciile astea din filme se vor atotputernice, însă eficienţa lor e una prin excelenţă selectivă. Ştiu perfect cine şi cum îl ajută pe Craven, eliminându-i aliaţii cu precizie diabolică, însă întotdeauna după ce secretele au fost divulgate. Sunt capabile să pună la capăt operaţiuni de proporţii epice: o confidentă a lui Emma Craven intră în maşina tatălui său, îi spune tot ce avea de spus, deschide portiera şi coboară. Cum pune piciorul jos, cum e spulberată de o maşină cu geamuri fumurii.

Greşesc, însă, unde era mai important: la momentul intervenţiei. O urmăresc suficient de îndeaproape pentru a vedea unde se duce, cu cine se întâlneşte şi ce îi zice, dar nu îi vin de hac înainte de a se duce undeva, înainte de a se întâlni cu cineva, înainte de a apuca să spună ceva. Același lucru e valabil pentru David (Shawn Roberts), prietenul Emmei. O fac nu pentru că ar avea vreo logică să lase lucrurile în plata Domnului, în orice caz nu altă logică decât cea dramatică, ci pentru că protagonistul trebuie să ajungă faţă în faţă cu păpuşarul (şi să îl ucidă), iar de unul singur nu poate face asta. Dacă ar putea să le facă pe toate de unul singur, nu ar mai fi americanul de rând.

Ar fi eroul exemplar, cel de la care te aştepţi să îi meargă toate strună. Mecanismul pe care l-ar pune în mişcare ar fi de proiecţie, nu de identificare, victoria simbolică asupra unui sistem ar fi doar a lui, nu şi a noastră, iar fantezii precum „Edge of Darkness” nu ar mai linişti pe nimeni.

Ci doar ar da idei.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *