Golăniile unui gentleman: „Invictus” (r. Clint Eastwood)

Alarme false și un testament moral.

Singurele momente cât de cât memorabile din acest film lung despre un meci mare sunt cele în care jucătorii se încleştează, se împing şi se pocnesc, cât pot ei mai tare. Acest balans al muşchilor nu e vreo lecţie despre muncă, hotărâre şi eroism, e doar un spectacol interesant, care nu durează mai mult de câteva cadre.

Din film lipsesc cu desăvârşire două lucruri esenţiale pentru un op regizat de Eastwood: Eastwood însuşi, în calitate de actor, şi suspansul sau măcar aparența lui. Suspansul adevărat e oricum un oaspete rar în filmele cineastului american, unul care doar băgă capul pe uşă şi pleacă în treaba lui, dat fiind că, într-un fel sau altul, protagonistul său oricum izbândeşte. Însă genericul final nu îl găseşte cu coafura impecabilă a lui Roger Moore din seria „Sfântul”, făcând cu ochiul complice către spectatori. Ci prăfuit din cap până în picioare, lovit, şchiopătând, fără prea mare încredere în oamenii de lângă el sau în oameni în general. Mandela e la antipod: plin de respect faţă de ceilalţi, afabil, cu o atitudine eminamente pozitivă, drept urmare, nimeni nu are de ce să-i vrea răul (cel puţin nu în filmul ăsta).

Ştim că Mandela nu a căzut victimă vreunui atentat, cancerul de prostată e singurul complotist care i-a deranjat bătrâneţile în ultimul timp. Cu toate acestea, preţ de câteva minute, suntem lăsaţi să credem că liderul sud-african a fost ţinta unei conspiraţii, una despre care nu s-a aflat în 1995 şi despre care nu s-a scris până în ziua de azi.

E o alarmă falsă, o metodă esenţialmente artificială de a crea suspansul, un fapt divers (un avion care survolează stadionul în ziua marii finale), transformat într-o ameninţare de proporţii. „Invictus” nu are nici un pistolar ascuns în căpiţa de fân care să îl împuşte mişeleşte, pe la spate, pe protagonist, ci doar un erou exemplar care câştigă la pas, căci concurează de unul singur.

Mecanismul de care filmul se foloseşte, de fiecare dată acelaşi, e unul în trei trepte: 1. Omul alb e axiomatic rău. 2. Mandela îl seduce pe omul alb şi 3. Omul alb îl acceptă pe omul negru şi în consecinţă devine bun.

Gărzile de corp albe le acceptă pe gărzile de corp negre, tatăl căpitanului naţionalei o acceptă pe menajera de culoare și se bucură împreună cu ea de fiecare eseu, taximetriştii albi îl ridică pe umeri pe băieţelul negru când echipa triumfă, pretutindeni aceaşi poveste, toate sunt cumva meritul lui Mandela şi al exemplului pe care el l-a dat unei naţiuni.

Într-un fel, Mandela îl emulează pe eroul întruchipat dintotdeauna de Eastwood, de un cool de neclintit, având întotdeauna dreptate, întotdeauna învingător. Poate e ceea ce republicanul Eastwood, mult mai tolerant în viaţa de zi cu zi decât Harry Calahan, şi-a dorit dintotdeauna să fie. Privit din acest unghi, „Invictus” e un soi de testament.

Dar unul moral, nu artistic.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published.