Limite: „Bakjwi” (r. Chan-wook Park)

Tăceri care trec neobservate.

Personaj principal, în „Bakjwi” al lui Chan-wook Park, e un preot catolic sud-coreean. Vindecat miraculos, trece el însuşi drept tămăduitor, pentru ca apoi să descopere cu groază că s-a vindecat de o boală, pentru a se molipsi de alta. A doua boală e vampirismul, însă filmul lui Park nu aduce nimic nou filonului horror, dintr-un motiv cât se poate de simplu: nu face parte din acest gen decât cu numele (la fel ca „The Hunger” din 1983, al cărui titlu îl parafrazează).

Ceea ce îl deosebeşte pe „Bakjwi” de oricare din filmele cu Dracula sau de recenta serie „Twilight” e că, în cazul de faţă, vampirismul nu e nici pleaşcă, nici blestem, ci pur şi simplu o neplăcere ca oricare alta care se abate asupra personajului principal. Acesta e un ins oarecare, aflat fără voia lui într-o situaţie cu care trebuie cumva să se acomodeze – între vampirism şi o indispoziţie care te împiedică să îţi vezi de ale tale, nu pare să fie mare diferenţă în acest „Sete”.

De aceea sunt prima şi cea de-a doua parte a filmului inegale. În prima parte, Sang-hyeon (Kang-ho Song) încearcă să ţină situaţia sub control, adică să-şi ascundă calităţile absolut singulare, pe care le descoperă încetul cu încetul. Acestei prime neplăceri (faptul de a fi vampir) i se adaugă o a doua: tot fără să o vrea şi tot încetul cu încetul, se îndrăgosteşte. Ambele (dragostea de sânge şi dragostea pentru o femeie) sunt pentru el tabuuri absolute, aici e forţa lui „Bajkwi”, în lupta pe care Sang o duce cu sine, în ezitările lui, în sentimentul de vină cu care treptat se obişnuieşte, în paradoxalul său aer hamletian.

ACASĂ / ÎN DEPLASARE

Inevitabila încălcare a primului tabu atrage după sine încălcarea celui de-al doilea, iar această a doua abatere de la codurile morale la care eroul aderă îl conduce către cea de-a treia, care e crima. Toate aceste transgresiuni sunt de două ori blamabile, deoarece nesocotesc atât codul moral societal, cât şi pe cel strict religios. O dată cu această a treia şi ultimă rătăcire, filmul descreşte, iar umorul, până atunci construit din tăceri şi gesturi care ar fi putut trece neobservate, dispare.

Constrângerile dispar şi ele, deoarece omul obişnuit devine supererou, așa că zboară de colo colo după cum are chef. Partenerul şi villainul cu care e nevoit să convieţuiască şi să se lupte sunt una şi aceeaşi persoană, de aici provine noul conflict al lui „Bakjwi”, unul fatalmente inferior: în prima parte, din perspectivă etică, protagonistul e în dezacord atât cu morala comună, cât şi cu cea religioasă, însă adevăratele sale probleme derivă din coordonatele spaţiului în care e nevoit să acţioneze. Dubla compulsiune sub imperiul căreia se află îl obligă să oscileze între două spaţii ostile: spitalul şi casa în care locuieşte Tae-ju (Ok-bin Kim). În ambele situaţii, trebuie să fie permanent cu ochii în patru, pentru că oricând poate fi descoperit. În ambele locuri, e cum nu se poate mai departe de teritoriul lui. Teritoriul lui e biserica, însă e nevoit să joace pe teritoriul ştiinţei şi al familiei, unde puterile şi cunoştinţele lui sunt limitate.

În partea a doua, Sang renunţă la a mai fi preot şi renunţă în acelaşi timp la a fi om. Drept urmare, considerentele etice – de orice natură – îşi pierd orice putere asupra lui. Mai mult, prin eliminarea stăpânului casei, soţul lui Tae-ju, şi prin anularea influenţei celui de-al doilea stăpân (mama acestuia), îşi apropriază în totalitate spaţiul advers, în care, în consecinţă, se poate mişca în voie. Drept urmare, poate face absolut orice îl taie capul, deoarece interdicţiile (morale, psihice şi fizice) dispar. Tocmai din acest motiv nu prea are haz finalul filmului lui Park: meditativul Sang devine un fel de Superman, iar restricţiile şi dubiul sunt înlocuite de acţiune.

E un teritoriu propriu BD-urilor şi străin lui Park, iar faptul că cel din urmă intră acolo e o greşeală.

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *