Gândire deziderativă: „Whatever Works” (r. Woody Allen)

Dacă „Whatever Works” („Ce-o fi, o fi”) e o comedie reuşită, aceasta se întâmplă pentru că Woody Allen regizorul a fost suficient de înţelept încât să se lipsească de Woody Allen actorul (şi mai ales de ceea ce stă în spatele lui). Suntem scutiţi de o nouă încarnare a personajului născocit de cineast în urmă cu aproape 40 de ani, ale cărui persistenţă în a reveni şi rezistenţă la schimbare l-au făcut să se confunde, până la un punct, cu autorul său.

Când Allen regizează comedii şi nu poate sau nu vrea să joace el însuşi rolul principal, protagonistul este acelaşi, gafeurul plin de fobii care se pune în tot felul de situaţii ridicole, pe care, cum-necum, le încurcă şi mai tare (cazurile cele mai evidente, „Celebrity” și „Anything Else”). Mai mult, actorii din rolurile principale par mai preocupaţi să-l joace pe Allen, decât să-şi vadă de scenariu – Branagh în „Celebritate” (1998) se bâlbâie şi trece de la un spasm la altul cu o naturaleţe care aproape o excede pe cea a maestrului său.

Această mască comică a cineastului new-yorkez e un monument, dar Larry David, interpretul rolului principal (şi unul din scenariştii lui „Seinfeld”) joacă altceva. Monologul său, care deschide filmul, e de o mizantropie niciodată atât de explicit formulată în filmografia lui Allen. Scenele din debut nu ascund cine ştie ce rafinament – personajele privesc direct în cameră, glumind pe seama publicului (îi acordă meritul cuvenit sau îi neagă existenţa). E stand-up comedy mai degrabă decât film, dar e un stand-up comedy de cea mai bună calitate, de o virulenţă asemănătoare cu cea practicată de George Carlin până nu demult.

Boris a fost luat în calcul pentru un premiu Nobel, Melody (Evan Rachel Wood) abia vorbeşte engleza. Melody scoate pe gură tot felul de trăznăi, Boris îi dă replica: e un fel de „Stan şi Bran” în care şuturile în fund şi dosurile de palmă au fost înlocuite de savante scatoalce verbale. Avâdu-l pe Allen drept orator, acest slapstick retoric nu prea poate da greş.

Mărinimie interesată

„Câteodată un clişeu este cel mai bun mod de a transmite un mesaj”, Allen o spune (prin gura lui David / Yelnikoff) şi o pune în practică. În fond, cele mai multe dintre clişeele pe care ni le serveşte tot ale lui sunt. Cuplurile se fac şi se desfac, dar cumva, cu toţii cad în picioare. Din tortul fericirii conjugale, toată lumea primeşte câte o felie pentru că, în comediile erotic-intelectuale ale autorului lui „Annie Hall”, „totul e bine când se termină cu bine”. Ei bine, de data aceasta, acest „cu bine” vine în cantităţi industriale, atât de mari, încât subminează serios potenţialul comic al peliculei.

E un exces prin care Allen îşi ia de două ori revanşa. Prin transformarea dramatică la care îi supune pe părinţii lui Melody, cineastul face ca New-Yorkul să triumfe simbolic asupra provinciei în general şi asupra Sudului în particular. În același timp, cultura high brow îşi demonstrează întâietatea (asupra a tot ceea ce e cultură şi nu e high brow în acelaşi timp). Explicația cea mai plauzibilă pentru această opțiune e că lui Allen chiar i-ar plăcea ca toată lumea să asculte jazz şi să se dedice într-un fel sau altul artei (în cel mai rău caz studierii artei). Din acest motiv, „Ce-o fi, o fi” e mai mult decât o farsă şi mai puţin decât o utopie, nu din cale afară de ambiţios, dar agreabil.

„Whatever Works” , care marchează reîntoarcerea lui Allen în oraşul căruia îi datorează ceea ce este (şi pe care, într-un fel, el însuşi l-a transformat), nu e „the feelgood movie of the year”, ne avertizează Boris în debutul filmului. Din păcate sau din fericire, nu-şi ţine cuvântul.