Pentagonul erotic al unei nopţi de vară: „Vicky Cristina Barcelona” (r. Woody Allen)

Stereotipuri agreabile.

Prezentat în premieră anul trecut la Cannes, ultimul film al lui Woody Allen este unul dintre evenimentele cinematice mai răsărite ale primăverii. Cu câteva minusuri.

În primul rând, eternul voice over. Motivaţiile şi intenţiile personajelor nu ţin tocmai de inefabil. Ele se intuiesc cu uşurinţă, aşa ca vocea din off devine un pleonasm agasant. Apoi, idila europeană a unor americance moderat năbădăioase în excursie pe plaiurile lui Gaudi reuşeşte cu greu să provoace emoție. Nici nu întristează, nici nu amuză, ci interesul pe care îl provoacă provine dintr-o unică sursă, anume talentul indiscutabil al membrilor hispanici şi din păcate de plan secund ai distribuţiei, care resuscitează fără efort un organism atât de diafan încât abia se ţine pe picioare.

Soundtrack-ul de inspiraţie hispanică, o serie întreagă de referinţe mai mult sau mai puţin subtile privind modul de viaţă spaniol (gastronomia, corrida, concertele de flamenco în aer liber), libertinajul manifest al cuplului Cruz-Bardem, toate sunt stereotipuri ale Spaniei în aceeași măsură în care Gonzalo e caricatura unui artist – subjugat de arta lui, dar în acelaşi timp iubitor de vin roşu şi muieratic, ori precum sunt instantaneele Cristinei caricaturi ale fotografiei de artă. În chip similar, nici personajele de peste ocean nu sunt mai prejos, permanent inhibate, permanent victime ale convenţiilor sociale, întotdeauna făcând altceva decât ceea ce vor într-adevăr, cu toţii încuiaţi. Singura excepție, Cristina, senzuală prin natură şi prea încântată de faptul că e primită în cercul unor europeni, care pe deasupra se mai întâmplă să fie şi artişti, pentru a se cenzura. Tocmai de aceea, prietenele rivale la farmecele lui Gonzalo sunt influenţate în chip fundamental diferit de oraşul în care îşi petrec vara. Futeşă şi iubitoare de artă, deci deja europeană, Cristina rămâne neschimbată, contactele ei cu Europa în general şi cu Spania în particular fiind fatalmente superficiale. Pe de altă parte, Vicky suferă o transformare radicală datorită interacţiunii cu presupusa esenţă a Spaniei şi a europenismului – sinceritatea faţă de sine şi faţă de ceilalţi, felul direct de a fi, modul sănătos de a vedea iubirea.

Una peste alta, jocul lui Bardem şi Cruz, dar şi muzica şi peisajele ireal de frumoase transformă un film altfel fără pretenţii într-o experienţă cum nu se poate mai agreabilă. Din păcate, pentru regizorul lui “Crimes and Misdemeanors”, „agreabil” nu e tocmai o realizare…

Articol publicat în revista Cultura

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *