Festivalul filmului european 2014: Doua metode de a distruge un festival (si una de a-l salva)

Cate metode exista de a distruge o casnicie? Scenarista si regizoarea finlandeza Johanna Vuoksenmaa a reusit sa inventarieze 21, pe care le insira in ordine aleatorie, cand te astepti mai putin (asta la inceput; dupa cateva minute, si cand cineva stranuta, te astepti sa apara pe ecran un text precum: „14. Umple-o de microbi, desi stii ca nu-i place!”).

Sanna Manner (Armi Toivanen) e profesoara de divortologie la nu se stie ce fel de facultate. Opiniile ei mai putin ortodoxe devin acceptabile prin comparatie: prietena ei isi organizeaza viata in functie de mesajele pe care crede ca le primeste de la diverse posturi radio, sotia adjunctului ei se ascunde in salteaua unei canapele pentru a-si spiona barbatul, tatal ei inca isi curteaza fosta sotie, la ani buni dupa divort, si mai toate cuplurile casatorite din film care se lasa filmate de Sanna numai fericite nu sunt (in plus, de fiecare data, cel putin unul din membrii cuplului se face ridicol). Cum-necum, Sanna isi pierde scepticismul pe drum si invata sa vada partea plina a paharului, adica cele 21, sau cate or fi, de metode de salvare sau de mentenanta a unei casnicii. Asteptam cu nerabdare urmarea, adica cele 21 de metode de a distruge un copil.

Tot despre divort, dar cu mai putina metoda, vorbeste „Cate-o arma-n fiecare mana” al lui Cesc Gay. Chiar daca nu toate cuplurile din film divorteaza sau au divortat deja, nefericirea in cuplu e principala tema a filmului, in realitate, o succesiune de cuplete dulci-amare. Aceste scheciuri se desfasoara cuminti, unul dupa celalalt (pana spre final, cand ultimele doua conversatii sunt urmarite alternativ, prefigurand un epilog in care ni se dezvaluie ca o legatura totusi exista). Petrecerea trista din ultimele minute e scoasa din joben destul de neconvingator, dar macar problemele astea mari care caracterizeaza cuplul modern au fost bifate. Infidelitatea, violenta conjugala, disfunctiile erectile, despre toate s-a vorbit, ca intr-un seminar cu titlul „Familia spaniola, incotro?”. Acestea sunt, de fapt, armele lui Gay, si toate-s de calibru mic.

Familia si divorturile nu il preocupa prea tare pe regizorul si scenaristul Ferzan Özpetek, care abordeaza, in cel mai recent film al sau, chestiunea memoriei. Comedia lui cu casa bantuita e de la bun inceput usor scandaloasa: homosexualitea noului locatar pune in miscare primul mecanism comic pe care filmul il exploateaza (si il exploateaza copios): Pietro (Elio Germano) e cu atat mai nostim cu cat il sperie mai tare zgomotele suspecte din casa – si il sperie zgomotele din casa cu atat mai tare cu cat e gay.

Asta nu inseamna ca „Magnifica presenza” ar putea deranja sensibilitatile vreunei categorii de spectatori (cum cred ca este cazul lui „Mine vaganti”, filmul lui Özpetek din 2010), cu atat mai mult cu cat Pietro nici nu conteaza chiar atat de mult (in orice caz, nu mai mult decat ca simplu spectator al unui alai fellinian de actori de teatru, care intra si iese la fel de furtunos din viata lui).

„Casa bantuita” e in masuri egale film si teatru: mai multe scene sunt filmate din perspectiva lui Pietro, iar actorii din film chiar interpreteaza un rol, in fata lui, implicit si a noastra. Insa Özpetek se joaca abil cu rabdarea si cu asteptarile noastre (in orice caz, stie sa povesteasca mai bine decat sa puna punct).

Nimeni nu ascunde faptul ca esti dus de nas, dar ce mai conteaza? Macar esti dus bine.