Ultraviolenta cu pseudoArnold: „Sabotage” (r. David Ayer)

Primele doua scene ale lui Sabotage ne introduc fara preambul in atmosfera seratelor video de odinioara: o femeie e torturata, apoi suntem martorii unei petreceri cu negativi de origine araba.

Pe parcurs, promisiunile politically incorrect se dovedesc false. Filmul are un scenariu relativ coerent, cu replici cat de cat credibile, cu obiecte care sunt distruse si cu corpuri care mor potrivit legilor fizicii. In principiu, n-ar fi nimic in neregula cu asta, daca Sabotage n-ar fi un shoot’em up cu Arnold Schwarzenegger in rolul principal. In loc sa readuca la viata anii ’80 cu un film old school, regizorul si scenaristul David Ayer (End of Watch) prefera sa semneze un film de actiune comme il faut in Hollywood-ul de azi, dar cu un Arnold la 66 de ani, ceea ce nu prea vad pe cine ar trebui sa intereseze.

Reusita sau nu, seria Expandables exact asta era, un film optzecist care doar se intampla sa fi fost filmat in a doua decada a anilor 2000. Pe de alta parte, un titlu precum recentul The Last Stand exploata mitul schwarzeneggerian cu autoironie, ba chiar si cu ceva duiosie. In loc sa fie ocultate, varsta lui Arnold si faptul ca acesta se intoarcea intr-un peisaj cinematografic radical transformat erau scoase in fata. Fostul guvernator al statului California interpreta un serif in pragul pensiei in filmul lui Kim Jee-woon, adica un personaj cum nu se poate mai anacronic, in America de azi. In acelasi timp, faptul ca a fost preferat, pentru acest rol, un actor nascut in Austria, cu cetatenie austriaca si cu o dictie imposibila pana in ziua de azi, reprezenta o repunere in discutie a insusi conceptului de americanism, ceea ce nu inseamna ca filmului ii lipseau testosteronul si catchphrase-urile ca pe vremuri.

Or, in acest film care arata ca si cum a fost montat cu un topor bont, la concurenta cu prepozitiile si conjunctiile, cuvantul cel mai utilizat trebuie ca este fuck. Daca insulte concepute probabil cu migala de echipa de scenaristi Ayer/Skip Woods exista din belsug, nu avem in Sabotage nicio replica memorabila. John Wharton (A. S.) tace si le face, fara sa zica nicio fraza care sa-ti ramana in cap la iesirea din cinema, dimpotriva. In actul I, sotia lui John e ucisa de membrii unui cartel de droguri sud-american. Pe parcursul filmului, John face tot ce-i sta in puteri pentru a-si apara colegii, mai degraba decat pentru a-si razbuna sotia, ceea ce prilejuieste, printre altele, un discurs motivational din care nu lipseste indemnul Suntem o echipa!

Cand pastrarea coeziunii acestei echipe nu mai e posibila, iar colegii sai incep sa moara, unul cate unul, cu fiecare noua victima, eroul predica resemnarea. Apoi, cand in sfarsit incearca sa-si razbune camarazii, unul din negativi moare nu de mana lui, ci intr-un accident de masina, iar celalalt e ucis sec, cu un glonte in cap. La fel cel care i-a ucis sotia, John il executa intr-o toaleta si totul dureaza aproximativ jumatate de minut. Nu doar ca personajele din anii ’80 ale lui Arnie nu s-ar fi multumit cu un simplu executant, ci ar fi sters de pe fata pamantului intreg cartelul, dar ar fi facut-o in stil mare. Spanzurat de palele unui elicopter in miscare, seful cartelului ar fi scapat usor; aici, un gainar e impuscat in cap si gata.

E cel mai violent film pe care l-am vazut vreodata cu Arnold Schwarzenegger (si cred ca le-am vazut pe toate), are un turnir automobilistic, are scene de comando, are o caruta de victime. Sabotage e big, dar nu are balls.