Limitele corpului: „Nebraska” (r. Alexander Payne)

Unul dintre motivele pentru care „Nebraska” e un feelgood movie bine camuflat, dar nu mai putin eficient, este acela ca toate personajele lui mai importante locuiesc departe de marile orase, populand un limb economic american care precede cu mult ultima mare criza, ceea ce face ca ele sa aiba nevoie de extrem de putin pentru a fi macar multumite, daca nu fericite.

Protagonist e un batran cel mai probabil bolnav, dar inca nediagnosticat de boala Alzheimer; fiul sau mai tanar (dar care la randul lui nu prea mai e tanar de ceva vreme) lucreaza ca vanzator intr-un magazin de echipamente audio si tocmai a fost parasit de prietena lui supraponderala. Familia tipica de indie american e completata de o mama cu limba ascutita, care arata ceva ce ar putea trece drept afectiune doar atunci cand sotul sau se afla pe un pat de spital si doar pret de cateva secunde, respectiv de celalalt fiu al familiei, care vrea sa-si interneze tatal intr-un azil si cel mai probabil e pe cale sa divorteze. Acesta e si cel mai realizat dintre membrii familiei, daca nu din intreg filmul: profitand de imbolnavirea subita a unei colege, Ross (Bob Odenkirk) devine prezentatorul jurnalului de stiri al unei televiziuni locale. Cat timp isi va pastra acest statut, asta depinde doar de metabolismul celei pe care o inlocuieste.

Woody Grant, batranul alcoolic interpretat de Bruce Dern (cel mai bun actor la Cannes 2013), insista sa traverseze doua state pentru a primi un premiu in care numai el crede: un milion de dolari castigati la un concurs la care n-a participat. Dupa mai multe tentative esuate, acesta ii propune lui David (Will Forte) sa-l ajute. Desi n-are niciun motiv s-o faca (nu doar ca intreg planul e o insanitate, dar e destul de clar ca, in masura in care dragostea paterna exista, Woody n-a incurajat-o niciodata cu vreun gest), fiul sau accepta, si asta extrem de repede, adica sarind peste etapele de care am fi avut in mod normal parte – impotrivirile obisnuite, incercarile din ce in ce mai disperate de convingere si decizia finala, care de obicei e singura optiune ramasa: intr-un cadru, Woody il roaga sa-l conduca in orasul Lincoln din statul Nebraska, in urmatorul, cei doi se astern la drum. Nu ca ar fi ceva in neregula cu asta: fara acest prim act de cumsecadenie (care e si trasatura caracteristica a lui David), acest film fara prea mari pretentii de verosimilitate n-ar mai fi existat.

La insistentele lui David, cei doi ajung la muntele Rushmore, insa Woody nu e impresionat catusi de putin de priveliste – intreaga scena dureaza cel mult un minut. De fapt, Payne nu pare preocupat de genul asta de atractii turistice, astfel incat, daca acest road movie al lui se constituie totusi intr-un portret al statelor prin care cei doi trec (si implicit al Americii), el e un portret al spatiilor mari dintre orasele mici si al oamenilor (la randul lor cumsecade, cel putin o parte din ei), care le populeaza.

Acesti oameni mici au de fiecare data rolul de a-i pune in lumina pe cei doi. David, de pilda, e ceea ce se cheama un om la locul lui (in felul in care unii din eroii vechiului Hollywood erau la locul lor), adica un barbat cat se poate de normal, insa normalitatea lui devine exceptionala, atunci cand e pusa in cumpana cu idiotenia cvasi-absoluta a verilor lui.

In privinta lui Woody, acest procedeu devine si mai evident. In afara incapatanarii pe care o arata cand o tine langa cu drumul lui la Lincoln (si despre care sotia lui sustine ca ii e specifica), respectiv cu exceptia a doua betii (iarasi o activitate specifica lui, realitate pe care nimeni de-a lungul filmului nu o contesta), Woody nu spune si nu face aproape nimic. Confuntat cu rapacitatea rudelor lui, cu mitocania fostului sau partener de afaceri, cu ostilitatea aproape permanenta a sotiei lui, acesta devine, insa, un sfant.

Ajuns in orasul natal al tatalui sau, David afla o serie de detalii biografice despre acesta (desi e improbabil ca pana atunci sa nu fi stiut nimic despre bunicii sai pe linie parterna, pe care mama lui ii porcaieste cu mult aplomb chiar in cimitir, ori despre unchiul sau matusa lui). Mai important, lui David i se descriu realitati locale si evenimente din trecut care il fac sa-si priveasca parintele cu alti ochi: pe vremuri, ca si acum, nu doar tatal sau, ci toata lumea are drept hobby bautul in orasul Hawthorne. Acestea sunt limitele cultural-economice de prin partile locului. Doar ca Woody a avut de suferit si din pricina unor limitari care nu au nimic de-a face cu saracia ori cu lipsa de orizonturi pe plan local. Woody a acceptat sa se casatoreasca doar pentru ca viitoarea lui sotie (mama lui David) era mai ingaduitoare cu staruintele lui de ordin intim decat contracandidata ei. Atunci cand David isi intreaba tatal de ce au mai facut totusi copii, acesta ii raspunde direct, „Pentru ca imi placea sa mi-o trag”.

De altfel, Payne si scenaristul sau, Bob Nelson, nu insista cine stie ce asupra acestor teme, dar daca filmul lor functioneaza, e si datorita acestor observatii de ordin pur biologic. Inconjurat de zevzeci, macinat de propriile nevoi, Woody e un alcoolic dezagreabil si totodata o victima. O victima care merita o ultima bucurie, oricare ar fi aceea. Una care sa il faca sa se simta bine (feel good) pe el, dar si pe noi, cu trupurile noastre cu tot.