In doi timpi: „Shadow Dancer” (r. James Marsh)

Cel mai recent film al regizorului britanic James Marsh este o opera de echilibrism, iar in haul de sub sarma se inghesuie doua trasaturi de semn opus. Sobrietatea acestei ecranizari dupa un roman de Tom Bradby a facut ca paralela cu la fel de recentul „Tinker Tailor Soldier Spy” al lui Tomas Alfredson sa fie inevitabila. Nu e mai putin adevarat e ca aceasta sobrietate lasa locul, din cand in cand, unui elan explicativ pe masura. Fiecare moment-cheie e insotit de acelasi sunet rau prevestitor. Moartea fratelui protagonistei e anuntata de suieratul unui ceainic, atentatul din metroul londonez, pe care aceasta nu reuseste sa-l duca la bun sfarsit, e prevestit de scrasnetul rotilor de tren, adica un sunet aproape identic, in timp ce crima care incheie filmul e precedata de taraitul strident al unui telefon.

In scena metroului, cand Colette McVeigh (Andrea Riseborough) rateaza ocazia de a razbuna moartea fratelui, primul lucru pe care il vedem e geanta eroinei, care va fi incadrata la fel de insistent si mai tarziu. Daca pe ea ar fi scris „Aici se ascunde o bomba”, lucrurile n-ar fi fost cu mult mai clare pentru spectatorul cat de cat atent. Acelasi lucru se poate spune si despre moartea din final a lui Mac (Clive Owen), ofiterul MI5 care o recruteaza pe Colette. Pana la explozia finala, masina acestuia e verificata si rasverificata cu dispozitive de detectare specializate, la intrarea in parcarea MI5. Faptul ca acesta piere intr-o explozie in propria sa masina surprinde la fel de mult precum continutul gentii buclucase, odata revelat.

Idila dintre Colette si Mac complica relatia lor profesionala, dar asigura mare parte din suspansul celei de-a doua parti a filmului. Cand cei doi nu sunt impreuna, suntem alaturi de unul dintre ei: cu putine exceptii, evenimentele la care acestia nu au fost martori ne raman necunoscute, pana in momentul in care Colette sau Mac afla despre ele (daca e cazul). Uneori, asistam la evenimentele la care acestia iau parte, dar dintr-o perspectiva privilegiata. Cand Colette decide sa nu mai duca la buna infaptuire atentatul din debut, o vedem luand-o la pas de-a lungul trenului, dar il vedem si pe unul dintre pasageri luandu-i urma (in acelasi cadru cu ea, in plan indepartat). Alteori, avem de-a face cu o perspectiva omniscienta. Il urmarim astfel pe un alt activist IRA cum o cauta pe Colette prin toate camerele unei case, in timp ce ea incearca sa vorbeasca la telefon cu Mac inainte de o executie; mai tarziu, il vedem pe un lider al organizatiei cum ii ravaseste prin camera in cautarea unei dovezi incriminatoare, in timp ce soarta unuia dintre fratii ei se decide in lipsa sa.

Cand nu e imbracata in rosu, Colette sangereaza. Din cauza ei, ce-i drept, curge destul sange: al fratelui ei, al unui camarad, al mamei sale, al lui Mac. Cu sau fara stirea ei, din cauza ei sau fara ca ea sa faca nimic, Colette face victime. In jurul ei, ca si in jurul lui Mac, camera topaie permanent, ii vedem pe amandoi din toate directiile si mai totdeauna de undeva de deasupra lor, ca pentru a intari temerile lor permanente (si cat se poate de intemeiate) cum ca ar fi urmariti. Celelalte personaje le zarim deseori ascunse pe dupa tocurile usilor: vrem atunci sa vedem mai mult, la fel cum Colette vrea sa vada mai mult, pentru a-i putea trimite lui Mac rapoarte cat mai detaliate, sau Mac vrea sa stie mai mult, pentru a-si putea proteja agentul. Frustrarea si paranoia celor doi o resimtim, astfel, din plin. Faptul ca perspectivele lor sunt alternate face ca noi sa stim mai mult decat fiecare dintre ei, dat fiind ca amandoi isi spun unul celuilalt doar atat cat trebuie.

Suspansul rezulta din coroborarea informatiilor (noi stim de la Mac ceea ce Colette nu stie si invers), surpriza din faptul ca, desi detinem toate aceste informatii, asta nu inseamna nici pe departe ca stim totul, ceea ce devine cu atat mai evident la final. E un final care cu siguranta ii va irita pe multi, deoarece rezolvarea conflictului nu e insotita de prea multe explicatii. Ne ramane sa citim romanul lui Bradby sau sa construim ipoteze, desi as zice ca simpla enuntare a problemei ar trebui sa ne fie de ajuns.