Occupy Hollywood: „In Time” (r. Andrew Niccol)

Ca distopie, „In Time” pacatuieste in primul rand prin aceea ca realitatea pe care o descrie difera prea putin de cea in care traim noi acum. Banii, asa cum ii stim noi, vor fi inlocuiti, in viitor, de timp, asta e singura calitate care transforma filmul regizorului Andrew Niccol din action thriller, in SF. La sfarsitul programului, muncitorii sunt platiti cu timp, creditele bancare se platesc in timp, in sfarsit, tot ceea ce se poate cumpara, se cumpara cu timp, chiar si prostituatele (care ofera si promotii – o ora la pretul a 10 minute).

Nici maniera in care personajele se raporteaza la realitatea in care traiesc, una cat se poate de moderna, nu ajuta foarte mult. O buna parte din secretul succesului unor filme precum „Logan’s Run” sau „Soylent Green” statea in aceea ca eroii lor incepeau prin a fi perfect integrati, dandu-si seama de monstruozitatea mecanismului social-politic din care faceau parte (si invatand cum sa il infrunte) abia pe parcurs. Or, de la bun inceput, Salas (Justin Timberlake) e cu capsa pusa, revoltandu-se impotriva sistemului cu tafna elevului care trebuie sa poarte uniforma.

De indata ce are ocazia, scopul lui nu e doar sa-si imbunatateasca situatia, ci sa salveze lumea, nici mai mult, nici mai putin. Punand mana pe o resursa importanta de timp si redistribuind-o semenilor sai, Salas face ceea ce cer acum protestatarii care ocupa pietele marilor orase, in lupta impotriva unui dusman difuz, definibil exclusiv prin raport cu sinele. Personajul negativ e oricine e mai bogat decat sunt eu insumi, aceasta e fantasma colectiva de care „In Time” se serveste si pe care o exploateaza.

JUSTIN TIMBERLAKE WILL RETURN

De indata ce urca pe scara sociala, Salas, cel dintr-un viitor atat de asemanator cu al nostru, se metamorfozeaza intr-un personaj fictiv dintr-un trecut la fel de imaginar (Razboiul Rece cinematografic), anume James Bond din romanele lui Ian Fleming si din filmele produse de Saltzman si Broccoli: se cazeaza intr-un hotel scump, bea sampanie la barul hotelului, merge la cazino. Ca in mai multe dintre filmele Bond („Goldfinger”, „Thunderball”, „For Your Eyes Only”, „Octopussy”, „Casino Royale”), acolo, la masa de joc, il intalneste pe negativ. „Nu cred ca ne cunoastem, domnule…”, ii spune atunci acesta. „Salas. Will Salas”, raspunde Bond-ul SF jucat de Timberlake.

In timpul partidei, Salas afla ca viitorul sau inamic nutreste simpatii naziste, diferite fata de cele ale lui Blofeld, din „On Her Majesty’s Secret Service”, doar prin aceea ca Weiss (Vincent Kartheiser) nu doreste sa creeze o rasa superioara, ci se multumeste cu simplul fapt de a face parte din ea. Cu banii castigati, isi cumpara o masina decapotabila retro, foarte asemanatoare cu Aston Martin-ul din „Goldfinger”, cu care goneste pe serpentine, catre casa negativului. Ca in mai multe filme Bond, se indragosteste de fiica acestuia, si tot ca in mai multe filme Bond, fiica negativului se va alia cu el, ajutandu-l sa lupte impotriva tatalui ei.

O ultima asemanare e aceea ca Justin Timberlake are cam la fel de multa indreptatire sa se cheme actor precum meteoricul George Lazenby, Bond-ul din 1969. Multumita lui, filmul are ceva din tampenia filmelor cu Elvis din anii ’50 si ’60, un alt caz nefericit de reconversie profesionala.

Singura diferenta dintre filmele cu Elvis si cele cu Justin Timberlake este ca oricare dintre cele 31 de filme ale Regelui ne pare infinit mai ridicol acum, decat va fi fost la momentul lansarii. Peste 50 de ani, daca nu cumva mai devreme, intre „In Time” sau „Friends With Benefits” si „Fun In Acapulco” sau „Girls! Girls! Girls!” nu va mai fi nici o diferenta.

Articol publicat in revista Cultura