Cataclisme interioare: „The Road” (r. John Hillcoat)

Fascinaţia pe care filmele postapocaliptice o exercită derivă în principal din felul în care răspund la imperativele a trei coordonate: natura Apocalipsei, adică a fenomenului care schimbă faţa Pământului şi decimează populaţia umană; dacă, date fiind caracteristicile lui, acest fenomen poate avea loc peste o sută de ani ori mâine; cel mai important, la ce compromisuri îi obligă acest fenomen pe supravieţuitori, adică în ce măsură îi face pe aceşti locuitori ai unei posibile lumi de mâine diferiţi faţă de noi, spectatorii de azi.

Altfel spus, nu toate apocalipsele sunt la fel. Unele sunt plauzibile (chiar dacă plauzibile exclusiv în interiorul genului din care fac parte), altele nu. Unele înspăimântă (catastrofele naturale, de pildă, cele care în principiu pot lovi oricând), altele doar distrează (cele de sorginte extraterestră, mai improbabile). În sfârșit, succesul lor e proporţional cu gradul în care îi îndepărtează pe supravieţuitori de condiţia umană, aşa cum o cunoaştem noi acum.

„Drumul” (2009) marchează la toate aceste trei capitole. Catastrofa care schimbă lumea din temelii este una naturală (ceea ce o face să fie mai probabilă decât un atac al marţienilor), dar totodată niciodată explicată (ceea ce o face inatacabilă). Ceva în alcătuirea lucrurilor se schimbă, ceva fundamental, dar nu aflăm ce anume sau din ce motiv. Natura, modificată în datele ei esenţiale (flora şi fauna, care dispar cu totul), reduce la zero câştigurile civilizaţiei umane. Sub impulsul acestei acţiuni înnoitoare, din întreaga lume, doar Omul rămâne acelaşi. Paradoxal, tocmai asta îl obligă să se schimbe.

Lipsit de hrană, Omul devine hrană, la fel ca în clasicul „Soylent Green” din 1973. Doar că acum, protagonistul este pe deplin conştient de statutul său de vânat; în plus, nu luptă contra unui sistem care îl minte, ci împotriva lumii întregi, atâta câtă mai e. Toţi îi sunt vrăjmaşi, iar speranţă nu există, un rău mai mare cu greu se putea imagina. Posibil, probabil şi sumbru, „The Road” e un opus caruia, în măsura în care se revendică de la filonul postapocaliptic, nu i se poate reproşa nimic.

Cu degetul pe trăgaci

Cârligul din debut al pistolului cu doar două gloanţe pe ţeavă e o pistă falsă: tatăl şi fiul nu ajung să se elimine reciproc sau să-şi ia viaţa folosind preţioasele proiectile. Primul plumb e folosit în primele câteva minute, al doilea nu mai e folosit deloc. Mai mult, drumul celor doi nu duce nicăieri. După o serie întreagă de aventuri în care singurele două constante sunt foamea şi frica, tatăl (Viggo Mortensen) şi fiul (Kodi Smit-McPhee) ajung la ocean, dar asta nu schimbă nimic. Călătoria spre sud continuă, fără garanţia că la capătul ei se va schimba ceva. Dacă există ceva schimbări, acelea sunt mai degrabă în rău: în încercarea de a „păstra flacăra”, adică de a conserva ceea ce ar putea fi ultima rezervă de umanitate de pe planetă, rezerva însăşi este aproape anihilată. Inexplicabil, ea revine în cele din urmă la suprafaţă şi se manifestă într-un mod eminamente iraţional, împotriva oricărui instinct de supravieţuire.

Gestul e mic doar în aparenţă şi anulează o tensiune acumulată cu nespecifică răbdare, minut cu minut. Teribilă scenă de acţiune şi demonstraţie perfectă în acelaşi timp, măsura meşteşugului lui Hillcoat e dată tocmai de această târzie şi firavă manifestare a umanităţii.