Cuibuşor de nebunii: „Last House on the Left” (r. Dennis Iliadis)

„Ultima casă pe stânga”, remake al unui clasic din 1972 semnat Wes Craven, e orice, numai exploitation nu.

Nu e exploitation pentru că îi lipsesc logica simplistă de film porno, jocul amatoricesc, dialogurile improvizate, cadrele stângace; cel mai important, îi lipseşte caracterul de guilty pleasure. Într-un rape/revenge clasic, spectatorul (cel mai adesea bărbat) se identifică nu cu victima, indiferent de cât de cruntă e agonia acesteia, nici cu un eventual partener al ei (personaje eminamente rare, răzbunarea e cu atât mai savuroasă cu cât e exercitată de protagonista însăşi). Ci, paradoxal, chiar cu autorul fărădelegilor, cel puţin în prima parte a filmului, cea de rape. Fără abaterea de la normă, nu există justiţie, iar abaterea e adesea încurajată de o conduită scandaloasă a personajului principal (sau cel puţin neconformă cu uzanţele vremii). Flirtul neruşinat sau afişarea fără ezitare a goliciunii în locuri accesibile privirii transgresorului provoacă sau grăbesc înfăptuirea actului de agresiune. Logica infantil-masculină care guvernează genul e simplă şi o ştim cu toţii: victima e de vină!

Violul, însă, e doar garnitura. Felul principal e dat de strădaniile evidente de aneantizare, fizică şi psihică, a femeii. Violenţa exercitată asupra protagonistei, care sublimează Femeia în general, face apel la spaimele faţă de sexul opus ale amatorilor genului, rudă bună cu snufful şi cu pornografia softcore. Inevitabil, victima se trezeşte apoi din morţi. Pentru a-şi creşte adresabilitatea, după indiferenta prezentare a ororilor dintâi, într-un rape/revenge clasic, urmează alte orori, proporţionale în intensitate, dar de semn invers, care deţin un rol aparent educativ.

Cu funcţie reparatorie pentru ruşinea produsă spectatorului de jubilaţia iniţială, urmează înfăptuirea cam la fel de dementă a unei relative dreptăţi. Acum, agresorii sunt cei care primesc ceea ce, conform aceluiaşi raţionament din segmentul de debut, merită cu vârf şi îndesat.

De îndată ce victima revine din morţi şi îşi începe opera de reparaţie, se produce o translaţie afectivă: ușurați, spectatorii îi ţin partea, iar excesele sanguinare sunt primite cu braţele deschise. Cu cât caznele la care e supusă victima sunt mai greu de suportat, cu atât creşte şi excitaţia anticipativă, produsă de un deznodământ despre care se poate presupune că va fi cumplit pentru neinspiraţii agresori. Pe scurt, succesul unui exploitation e dictat strict de cât de groaznică e devianţa, respectiv de cât de sângeros e actul vindicativ.

Spre deosebire de clasicele „Thriller-en grym film” din 1974 sau „I spit on your grave”, nelegiuirea e mai mult sugerată în filmul lui Dennis Iliadis. Nuditatea sau raporturile sexuale explicite aproape că lipsesc, din acest punct de vedere „Ultima casă pe stânga” apropiindu-se de mai mult de suprarealistul „Ms. 45” al lui Abel Ferrara.

Lipsesc de asemenea prim-planurile lubrice și chipurile schimonosite de durere. Nici execuţiile nu păstrează toate acelaşi tempo: unul dintre personaje este împuşcat în cap şi atât; la polul opus, meticulosul epilog, în care tatăl protagonistei, doctor, îşi foloseşte toată ştiinţa nu pentru a salva un pacient, ci pentru a-şi anihila adversarul, mai întâi fizic (îi provoacă o paralizie completă de la gât în jos), apoi psihic (cu ajutorul mut al unui cuptor cu microunde, îi prăjeşte şi pulverizează creierul, act criminal lesne psihanalizabil, dar de efect).

Dacă originalul regizat de veteranul Craven, pretext pentru a deturna drujbe, dalte şi ciocane de la menirea lor iniţială, conţinea inclusiv elemente de parodie, remake-ul modern se ia în serios. Mari Collingwood (Sara Paxton) nu mai e hipioata fluşturatică care o caută cu lumânarea, iar răzbunarea părinţilor nu mai e doar un element sine qua non dintr-un gen marginal, ci devine pe deplin justificată, la fel ca răzbunarea părinţilor din „In the bedroom” („În dormitor” din 2001). Prin diafanul lor, imaginile aduc uneori aminte de „Virgin suicides” („Sinuciderea fecioarelor”) al Sofiei Coppola şi de colaborările directorului de imagine Harris Savides cu Gus Van Sant, în timp ce muzica şi modul cum este surprinsă pe peliculă inocenţa pe cale de a fi pierdută pentru totdeauna trimit la Angelo Badalamenti, David Lynch şi la al lor „Twin Peaks” din 1990.

Trailerul originalului din 1972 a făcut istorie printr-un ingenios slogan-incantaţie: „Pentru a nu leşina, repetaţi în gând: e doar un film. E doar un film. E doar un film…”

Remake-ul devenit thriller din 2009 e, într-adevăr, doar un film. Nu o curiozitate, nu un sado-show machist pe care ţi-e ruşine apoi să recunoşti că l-ai văzut.

E doar un film.