Împăraţii firescului: „Constantin şi Elena” (r. Andrei Dăscălescu)

Lungmetraj de debut al lui Andrei Dăscălescu, documentarul „Constantin şi Elena” este deschis de episodul scoaterii unor cârnaţi din afumătoare şi al transportului acestora către pod, întru păstrare; cu un lighean şi o căldare, iar apoi prin intermediul unui sistem de scripeţi rudimentar, dar eficient. Personaje principale sunt bunicii regizorului, fost instalator reconvertit în inventator de ocazie şi ţesătoare de covoare, care locuiesc singuri într-o casă ţărănească dintr-o comună din Neamţ.

Este doar primul dintr-o serie de momente neînsemnate în aparenţă, care doar privite în ansamblu capătă sens. Cu cât îi cunoaştem mai bine pe cei doi, cu atât scena ni se relevă ca ceea ce este de fapt: o întreagă odisee.

Afişul filmului, care înfăţişează hâtrul cuplu ţinându-se de mână, dirijează lectura într-o direcţie cu totul nefericită: povestea celor doi bătrânei vrednici din Neamţ se vrea receptată în cheie romantică, în ciuda perechii insolite de eroi şi a contextului impropriu – nu are loc în tranşee, sub ameninţare nazistă, pe Amazon sau pe Nil, precum marile poveşti de dragoste ale ecranului, ci la hrănit orătănii pe prispă, la aprins lumânări în cimitir, la arat pământul sau în jurul afumătoarei de cârnaţi. Constantin e departe de a fi un Adonis modern, Elena e vedetă doar pentru nepoţi şi strănepoţi; nu sunt de vină doar bătrâneţea, datele lor fizice sau lipsa duioşiei arătate fără ocol, ci şi felul cum cei doi se raportează la viaţă, dar mai ales la moarte. Numai la dragoste nu le stă lor mintea – mai degrabă pregătirea minuţioasă a propriei lor înmormântări le ocupă timpul decât actele de tandreţe.

Într-un univers în care cutia de Pepsi e un intrus imposibil de îmblânzit, a încerca să extragem o morală privind puterea dragostei de a înfrunta anii reprezintă o impietate. „V-aţi gândit vreodată la scara care duce în pod ca la o metaforă a urcuşurilor şi a coborâşurilor din viaţă?”, a fost întrebat regizorul, la o primă vizionare în Capitală, de un spectator cu voluptăţi speculative. Răspunsul care se impunea ar fi fost că scara e o metaforă pentru momentele când vrei să te sui sau să cobori din pod, tânărul cineast a fost însă mai delicat.

Dacă lungmetrajul lui Andrei Dăscălescu e despre ceva, atunci cu siguranţă nu e despre dragoste, după cum nu e nici despre moarte, subiect care revine obsesiv.

Prin modestie, aceea de a lăsa personajele să vorbească, fără a le iscodi şi fără a se valoriza altcumva pe sine, dar mai ales prin meşteşugul de a capta detaliul semnificativ pe peliculă şi de a răbda suficient de mult pentru a-i exploata întregul potenţial dramatic, Andrei Dăscălescu face din povestea unor bătrâni munciţi şi singuri o istorie absolut revigorantă, al cărei personaj central nu este altul decât viaţa însăşi.

CINE N-ARE BUNICI, SĂ-ŞI CUMPERE!

Să-şi cumpere bilet la „Constantin şi Elena”, asta da încercare! Proiectat în premieră mondială la IDFA, filmul nu a convins distribuitorii autohtoni şi nu va rula în cinematografele româneşti. S-a considerat probabil că acest Big Brother pe uliţă este prea zgârcit cu spectacolul, conţine prea puţin show şi prea mult reality. Într-un fel, au dreptate.

Show-ul lui „Constantin şi Elena” fără îndoială există, dar e de o cu totul altă natură decât cel cu care ne-au obişnuit televiziunile: nimic vulgar, nimic exagerat, nimic tipic pentru o lume a satului pe care am învăţat s-o cunoaştem din „Tezaur folcloric” şi din ştirile rurale ale dreptăţii cadastrale făcute cu toporul. Spectacularul provine din lipsa de artificiu regizoral, sprijinită de naturaleţea cu care se comportă cei doi, în ciuda prezenţei greu de trecut cu vederea a camerei de filmat într-un decor altfel arhaic.

Din păcate, elipsele şi rimele ad-hoc în grai moldovenesc nu prea prezintă potenţial comercial, pare-se. În fond, nici covoarele pe care le tot ţese Elena pentru propria-i înmormântare nu sunt profitabile. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, covorul îl dai, în loc să-l vinzi. Rămâi fără el, înregistrezi pierderi, ieşi pe minus, iei ţeapă.

Cam aşa ar gândi un economist, cam aşa ar gândi cineva pentru care etnografia e bună doar în muzee, de preferat cât mai întunecoase şi mai puţin vizitate. Cine i-ar putea contrazice?