Alice 3D nu mai locuiește aici: „Alice in Wonderland” (r. Tim Burton)

La fel cum Mihai Stoichiţă începe fiecare partidă cu Bănel Nicoliţă titular, şi mai galonatul Tim Burton îl bagă în echipa de start, ori de câte ori poate, pe Johhny Depp, prietenul şi pila lui. Doar că nici Bănel, oricât de mult s-ar strădui, nu poate alerga pentru toată echipa, nici Johnny, alt băiat fără ifose şi muncitor, dar de la FC Hollywood, nu poate câştiga toate meciurile de unul singur.

O partidă pierdută dinainte de primul fluier al arbitrului, cu atât mai mult cu cât Depp joacă pe poziţia de ultim apărător, nu în atac, acolo unde se simte el cel mai bine, e ultimul „Alice in Wonderland”. Care se revendică de la opera lui Lewis Carroll, dar n-are nici o legătură cu ea, şi e semnat Tim Burton, dar n-are nici o legătură cu el. Ghinionista protagonistă nu mai e prenubilă, ci postpuberă şi se află în faţa unei alegeri de inspiraţie austeniană (de fapt o non-alegere, trebuie să se căsătorească). Atmosfera gotic-eterică în alb, negru, puţine nuanţe de gri şi ceva roşu, care a făcut un brand din Burton, e prezentă doar la început. Ea se pierde pe măsură ce încep să apară monştri şi profeţii, cavaleri şi dragoni, iubiri şi trădări, adică tot felul de drăcovenii pe care nu prea ştii cum să le iei şi care te fac să te îndoieşti că ai intrat în sala potrivită.

E greu să îţi dai seama ce raţiuni au stat la baza frecventelor deviaţii ale scenariului de la textul original ori ce a determinat distanţarea lui Burton de stilul şi normele pe care el însuşi le-a impus. Nu că ăsta ar fi un lucru neapărat rău, poate că era şi timpul ca autorul lui „Edward Scissorhands” să facă altceva. Doar că acel altceva ajunge să fie un film oarecare de mall, în care Alice e mai apropiată de regele Arthur după vorbă, după port, decât de eroina timidă a lui Lewis Carroll.

Tratarea 3D, faptul că ecranizarea poartă marca Walt Disney, bugetul supradimensionat, probabil că toate pun umărul la ceea ce în cuvinte mari s-ar putea numi o abdicare, iar în limbajul popular, un fel de lumânare. Un luft 3D. O gherlă populistă. O pasă la portar care intră în poartă pentru că, de la Făurei la L.A., oamenii din tribune gândesc cam la fel: nu doar scorul de pe tabelă, ci și frumusețea jocului contează.