Când titlul spune totul: „Surrogates” (r. Jonathan Mostow)

Ca într-un cocktail incert, în „Surrogates” al lui Jonathan Mostow intră fragmente şi teme din SF-uri precum „Gattaca” (eugenia şi lupta inegală dintre un exemplar uman lipsit de upgrade-uri şi un mutant), „Strange Days” (trăirea umană mediată de un ce de ordin tehnologic, care îndeplineşte funcţia de drog social) sau „They Live” al lui John Carpenter (scheletul metalic acoperit de porţii înşelătoare de epidermă şi zgârci). Din registre străine de ficţiunea de anticipaţie, îşi dau obolul „Cetăţeanul Kane” (mogulul însingurat care, în ciuda stivelor de bancnote care se înmulţesc cu fiecare răsărit şi apus, nu poate fenta nefericirea), videoclipul „Just” al trupei Radiohead (trecătorii care cad ca muştele pe stradă) sau „Sleeper” al lui Woody Allen (roboţii ca menajere perfecte şi prefacerile pe care patternurile copulative ar urma să le înregistreze în viitor).

Lipsa notelor distinctive e unul din neajunsurile cel mai evidente ale peliculei. Handicapul major al lui „Surrogates” e, însă, acela că realitatea pe care o ilustrează e înfricoşătoare şi nu prea. E destul de clar ce e în neregulă cu ea şi de ce personajul interpretat de Bruce Willis alege să o schimbe, ce-i drept, în al doisprezecelea ceas şi şovăielnic peste poate.

Dar n-ar fi declanşat un cataclism nici dacă decizia lui ar fi fost alta. Tragedia nu ar fi avut proporţii planetare, omenirea nu ar fi fost rasă de pe suprafaţa pământului, viaţa ar fi mers mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oamenii ar fi continuat să vadă lumea prin ochii androizilor kamikaze de uz personal, cu picioarele acestora ar fi mers, cu gura lor ar fi vorbit, cu urechile lor ar fi auzit, cu nasul lor ar fi mirosit şi cu mâinile lor ar fi pipăit. E ceva aiurea în asta, dar nu suficient cât să nu ne întrebăm undeva pe la mijlocul filmului: „Şi ce dacă?”

Pe scurt, ca în rolurile care l-au consacrat, Bruce Willis salvează lumea sau măcar o bună parte din ea, dar în acelaşi timp nu salvează pe nimeni.

„Surrogates” e o distopie anemică şi prin aceea că se referă la un curs al istoriei mai degrabă improbabil. În plus, nici nu zgândără răni încă nevindecate, precum spaima de a fi controlat în fiecare aspect al vieţii cotidiene, într-o ecuaţie din care posibilitatea rezistenţei lipseşte cu desăvârşire, ca în „Fahrenheit 451” sau „1984”. Dimpotrivă, oamenii sunt păpuşarii, ei controlează androizii, nu invers.

Dacă ecranizările lui Truffaut şi Michael Radford au ceva dintr-o cafea bună, „Surrogates” nu trece de nivelul de nechezol.