Cannes 2016: Ambuscade
Niciun cadru fără roșu.
După o incursiune perdantă pe teren necunoscut (comedia Los amantes pasajeros din 2013), în cel mai recent film al său, Almodovar se întoarce la genul care l-a consacrat. Doar că, judecând după cum arată mult-aşteptatul Julieta, regizorul spaniol pare să se fi preocupat aproape exclusiv de ceva necesar, dar nu suficient, anume cum să introducă un obiect roşu, oricare, în cât mai multe din scenele filmului. Avem, aşadar, un ceainic, o faţă de masă, o pereche de cercei, un perete, banchetele unui compartiment de tren, zgarda unui câine, glazura unui tort, o scrumieră, un buchet de flori ş.a.m.d., toate, evident, roşii. În orice caz, Almodovar s-a concentrat mult mai mult pe semnătură decât pe text, nereuşind, în consecinţă, să livreze o melodramă care îşi face treaba, adică te face să plângi cu muci.
Dacă fraţii Dardenne şi-ar fi gândit acest La fille inconnue ca pe procedentul lor film, Deux jours, une nuit, eroina interpretată de Adèle Haenel, care joacă o doctoriţă măcinată de remuşcări, s-ar trezi în fiecare noapte cu cineva care sună la uşa cabinetului ei, decizia ei ar fi de fiecare dată să nu răspundă, persoanele care sună la uşă de pomană ar fi ucise în moduri din ce în ce mai abominabile, iar ea n-ar avea ce să facă altceva şi s-ar sinucide.
La capătul unui stagiu în Afganistan, un pluton de soldaţi francezi face o scurtă oprire într-un resort din Cipru, înainte de întoarcerea în patrie. Escala e necesară pentru ca armata să se asigure că soldaţii pot deveni din nou cetăţeni funcţionali, de aceea include şedinţe de psihoterapie şi programe de recreere, şi unele, şi celelalte, la ordin. Astfel, personajele lui Voir du pays sunt de două ori scoase din ale lor şi catapultate în teritorii prin excelenţă străine. În primul rând, pentru că sunt înlocuite condiţiile de viaţă spartane ale unităţii militare cu luxul unui hotel de cinci stele, unde ei se presupune că ei ar trebui să se mai şi distreze, operaţiune mai complicată decât pare la prima vedere. În al doilea rând, pentru că trebuie să vorbească despre amintirile şi despre sentimentele lor, ceea ce pentru ei reprezintă de asemenea o premieră. Dansul continuu dintre agresivitatea şi vulnerabilitatea lor, care merg mână în mână, e miza acestui film, unul în care rarele momente mai puţin tensionate se află fără întrerupere sub ameninţarea unui atac-fulger din interior.
Dacă Assayas reuşeşte ceva în Personal Shopper, acel ceva e faptul că semnează un film în care şedinţele de spiritism, fantomele şi ectoplasma sunt o realitate de necontestat, la fel ca forţa gravitaţiei sau mişcarea de rotaţie a Pământului, iar acest film al lui nu ne apare ca fiind nici entertainment-şi-atât, nici ridicol. Aceasta se datorează flerului pe care îl dovedeşte regizorul francez când integrează aceste elemente, care ar putea transforma filmul într-o comedie involuntară, în obişnuita lui combinaţie de gesturi mici şi dialoguri aparent oarecare, astfel încât ele par la fel de fireşti. Apariţiile pe care le percepe Maureen (Kristen Stewart) devin, astfel, elemente constructive ale aceluiaşi univers în care eroina face cumpărături, merge cu scuterul, călătoreşte cu trenul sau flirtează, pe scurt, trăieşte.
Într-un fel, castelul cu tobogan din After the Storm e reprezentativ pentru cinematograful practicat de cineastul japonez Hirozaku Koreeda. În universul lui, nimic rău nu se poate întâmpla (şi dacă totuşi se întâmplă ceva rău, urmările sunt minime, iar traumele nu există). În mijlocul unui taifun, membrii unei familii dezbinate îşi găsesc în acest tobogan un sanctuar, fie el şi temporar. Cu fiecare nou film, deşi ştiu că e o iluzie atent construită, fanii lui Koreeda caută (şi găsesc) exact aceeaşi senzaţie.
Articol publicat pe platforma Blogurile Adevărul