Cannes 2016: Teritorii

Debutul în lung-metraj al regizorului român Bogdan Mirică are destule în comun cu proiectul precedent al acestuia, serialul HBO Umbre. Şi de data aceasta, umorul, fie el negru sau de limbaj, serveşte drept contrapondere pentru secvenţele suficient de violente încât să îi gonească din sală pe spectatorii mai slabi de înger (destul de mulţi, la proiecţia de presă din sala Debussy). Şi în Umbre, şi în Câini, protagonistul deţine o serie de informaţii pe care le ascunde de ceilalţi membri ai familiei, respectiv de prietena lui, din dorinţa de a-i proteja (în ambele cazuri, de la un punct încolo, acest lucru devine imposibil). În sfârşit, atât în Umbre, cât şi în Câini, cei care pun în pericol stabilitatea familială trebuie ţinuţi cu orice preţ departe de teritoriul inviolabil al acesteia, care este casa.

Ceea ce face, însă, din Câini un soi de western atipic e aceea că, deşi se respectă imperativul absolut al protejării de agresori a unui ranch cu rol de sanctuar (în cazul de faţă, o grupare de gangsteri dobrogeni al căror obiect de activitate rămâne necunoscut), casa trebuie protejată o singură noapte, deoarece în dimineaţa care urmează, Roman (Dragoş Bucur) intenţionează să o înstrăineze. Faţă de acest simbol, sacrosanct în westernuri, protagonistul nu simte niciun fel de ataşament, casa fiind de fapt o moştenire de care acesta nu ştie cum să scape mai repede. O altă excepţie de la regulă e că, de data aceasta, eroul nu are în el nimic dintr-un cowboy, adică îi lipsesc acele calităţi care l-ar recomanda drept un protector eficient al spaţiului şi al sufletelor de care este sau se simte responsabil (şi nici nu le dobândeşte pe parcurs).

În ciuda calităţilor sale de dialoghist, Mirică se simte mult mai în largul lui atunci când îşi lasă eroii să tacă. Momentele când personajele privesc în zare şi ascultă greierii scot, însă, şi mai tare în evidenţă faptul că filmul suferă de pe urma unei combinaţii riscante dintre un negativ ieşit din comun de convingător şi un erou care nu dă semne că ar avea cine ştie ce chef să supravieţuiască. În interpretarea lui Dragoş Bucur, protagonistul e mai tot timpul mofluz şi pare să se gândească în permenenţă la ceva – greu de precizat la ce, cu atât mai mult cu cât opţiunile lui sunt destul de clare. Despre el ştim doar numele şi faptul că locuieşte în Bucureşti, drept urmare, nu ni se dau prea multe motive să vrem ca el să aibă câştig de cauză. Cel mai important, în casa care urmează să fie supusă asediului nu îl ţine absolut nimic – are maşina la poartă şi poate pleca oricând.

Câinii lui Mirică latră destul de tare, dar se opresc fix în punctul în care ar trebui să muşte.

Filmat impecabil, Discipolul lui Kirill Serebrennikov convinge mai ales în secvenţele în care camera urmăreşte spectacolul unor corpuri în mişcare de elevi şi eleve de liceu: într-o piscină; pe stabilopozi, la malul mării; în sala de clasă. Când protagonistul, un elev de liceu, decide că a venit momentul să aducă mesajul Scripturilor în sala de clasă, mişcările de cameră potenţează predica acestuia, transformând-o într-un performance. Ajuns apoi într-un punct critic, în care eroul a atras atenţia tuturor şi antipatia generală, Serebrennikov nu prea mai ştie ce să facă, iar notele false se înmulţesc. Profesorul de sport căruia îi fug ochii după eleve, directoarea retrogradă, adjunctele ei slugarnice, discipolul mort care li se arată celor vii sau profesoara de biologie care dezvoltă o obsesie pentru cazul elevului ei şi învaţă Biblia pe de rost, ajungând să-şi transforme apartamentul în cameră de lucru de detectiv à l’américaine, toate acestea fac ca Discipolul să devină, spre final, inept-şcolăresc şi să fie mult mai mult despre ce crede Serebrennikov despre ponderea religiei în învăţământul şi în societatea rusă decât despre adolescenţă. Despre inefabilul acesteia, despre minunata ei superficialitate.

Una din ideile mai interesante pe care le vehiculează Toni Erdmann e că oricine poate trece drept ocupantul unei poziţii într-o corporaţie, atâta timp cât acea poziţie e de top management şi presupune un număr mare de responsabilităţi. Durata de 162 de minute a celui mai recent film al lui Maren Ade nu înseamnă neapărat că astfel ajungem la un adevăr altfel ascuns al relaţiei dintre Winfried şi Ines, fiica acestuia, stabilită temporar în Bucureşti. În mare, se întâmplă cam acelaşi lucru: pentru că Ines lucrează prea mult şi e nefericită, Winfried face tot ce poate pentru a o ajuta, lucru pe care Ines îl acceptă, de la un punct încolo, şi îl încurajează. Haosul pe care îl aduce Winfried e destul de repetitiv – interpretând un alter ego, pe Toni, acesta face cu atât mai multe clovnerii cu cât se presupune că ar trebui să se conformeze regulilor rigide pe care mediul corporatist le presupune. Însă nu devine niciodată plictisitor. Jocul lor de rol se dovedeşte, în final, a fi terapeutic pentru Ines, ceea ce înseamnă că această coproducţie româno-germană e exact acel gen de film după care s-ar putea face un remake hollywoodian: cu mai puţină realitate, cu o oră mai scurt, cu o actriţă în rolul principal celebră şi cu 10 ani mai tânără.