Capre anti-Bush: „The Men Who Stare at Goats” (r. Grant Heslov)

Interpretat prin prisma calităţilor sale comedice, filmul joacă totul pe o singură carte, anume ridiculizarea armatei şi a celor care fac parte din ea. Ceea ce „Burn After Reading” al fraţilor Coen făcea cu serviciile secrete, filmul lui Heslov face cu armata. E un mecanism de care se abuzează şi care, din acest motiv, îşi face treaba doar la început. O vreme, e într-adevăr nostim să vezi militari americani cu coroane de flori trecute pe după gât, îngânând mantre şi îmbrăţişându-se. Poate e un mod de a spune că adevăraţii soldaţi americani sunt exact opusul acestor hipioţi cu chipiu şi epoleţi, că adevăraţii soldaţi americani nu aduc pacea şi iubirea, ci războiul şi moartea. Poate e un mod de a spune că sfârşitul războaielor ar fi un miracol la fel de mare ca o armată New Age; în tot cazul, e un mecanism care, cu cât se repetă mai mult, cu atât funcţionează mai greu.

Altă categorie de poante utilizate fără măsură e cea care include citări ale seriei cult „Star Wars”. Ucenicul Bob Wilton (Ewan McGregor) nu are, ce-i drept, prea multe dintr-un cavaler Jedi. Teoriile lui Lyn Cassady (Clooney) sunt abracadrabrante, intenţiile lui, insondabile, cu toate acestea, tânărul reporter îl urmează. Aici e dilema lui McGregor, cum să joace un jurnalist, drept urmare cineva care ar trebui să fie echilibrat, echidistant şi rezistent la manipulări, dar care se duce în cea mai periculoasă zonă din lume după primul care îi zice „Hai!” (şi rămâne alături de el până la capăt). McGregor nu rezolvă enigma, nici nu are cum, aşa că trece prin film cu acelaşi zâmbet un pic strâmb, care poate trece drept o formă de persiflare sau de entuziasm, în funcţie de unic criteriu: propria noastră dispoziţie.

Tocmai asta e și problema filmului: înainte să-ți placă, înainte să îi accepți sau să îi respingi încărcătura ideologică, mai întâi trebuie să decizi (acesta este cuvântul) de ce parte a gardului stă, asta dacă se află într-o relație oarecare cu gardul.

Prin tratarea asta ambiguă, filmul se îndepărtează decisiv de lucrarea din care este inspirat, documentarul omonim al jurnalistului de investigaţie Jon Ronson. Din acest documentar, filmul lui Heslov împrumută din plin – replici, personaje, situaţii întregi. „E mai mult adevăr (în acest film) decât s-ar zice”, ne avertizează genericul. Și chiar aşa e, cel puţin asta ne lasă să credem demersul lui Ronson.

Meritul documentarului său nu e atât că demonstrează ceva sau că atrage atenţia asupra unor chestiuni importante, ci că o face într-un mod coerent, pe înţelesul tuturor. Asta nu înseamnă că, dimpotrivă, „The Men Who Stare at Goats” al lui Heslov e sofisticat sau pretenţios, ci doar că e scăpat din mână.