Dilemă modernă: „An Education” (r. Lone Scherfig)

Lecție de viață, nu de cinema.

Grozăvia lui „An Education” („O lecţie de viaţă”) şi totodată principala sa atracţie stă în alegerea în faţa căreia protagonista se regăseşte. Pe scurt, această alegere e între studiu („education” din titlu) şi măritiş. Altă cale socialmente acceptabilă de a se realiza nu există. Studiul e calea cea lungă, presărată cu neplăceri de tot felul, în timp ce căsătoria e scurtătura despre care îi vorbeşte la un moment dat directoarei şcolii, dintre prezent şi acea realizare, proiectată invariabil în viitor. Sub urgenţa iluziei că tot ce merită văzut, ascultat, vizitat şi făcut se întâmplă acum (adică în 1961), Jenny (Carey Mulligan) alege previzibil scurtătura. Tot previzibil, drumul nici nu e foarte scurt, nici nu o duce la destinaţie.

Alegerea partenerului ei e similară (în orice caz nu e deloc mai complicată). E tot între muncă, adică o cale lungă, obositoare şi prin excelenţă repetitivă de a avea ce se cere avut, de a face ce se cere făcut, şi o scurtătură. Dar o scurtătură de cu totul altă natură, una care trece prin casele altora. Pentru David (Peter Sarsgaard), pericolele adiacente, adică încarcerarea şi stigmatul social, nu prea există, atunci când opţiunea e, de fapt, între munca lui şi munca altora.

Cu aceeaşi opţiune, s-au confruntat în trecut şi părinţii protagonistei, profesoara ei preferată, directoarea şcolii la care învaţă, soţia lui David sau prietenii petrecăreţi ai acestuia. Între muncă şi subterfugiu, cu această opţiune, oricine se confruntă. O viaţă sigură, lipsită de confort, sau o viaţă plină de confort, dar lipsită de siguranţă? Rezolvarea dilemei şi modul cum ne confruntăm cu rezolvarea aleasă marchează tot restul vieţii noastre, unii ne dăm seama de asta, alţii nu. Pentru aceştia din urmă (şi doar pentru ei), „An Education” are toate datele unui statement.

FUNCŢIA JOASĂ A EDUCAŢIEI ÎNALTE

Altfel, Jenny însăşi o spune: astfel de istorii se petrec oriunde şi oricând. Oriunde și oricând există pungaşi şi oameni cinstiţi, precum sunt David, respectiv Jenny sau părinții ei, diferenţa stă doar în arsenalul cu care cele adversarii luptă. Dacă lui David îi ajung tupeul şi un costum călcat la dungă, Jenny trebuie să înveţe dicţionarul de latină din scoarţă-n scoarţă pentru a mai recupera cât de cât din ecart. „An Education” îşi asumă acest cinism, de a spune în gura mare că Oxfordul însuşi e o unealtă.

Recompensa pe care o presupune utilizarea acestei unelte e, însă, călduţă şi întotdeauna in progress. Merită oare atâta efort acel trai sigur, non-distractiv prin excelenţă? Când ai 16 ani, probabil că nu. Alegerea curajoasă a filmului lui Lone Scherfig este felul total lipsit de menajamente în care ne arată cum Jenny începe să gândească aşa, precum şi loviturile metodice prin care familia ei e înfrântă, fără a opune rezistenţă, de un inamic de o forţă neîndoielnic inegală.

Cu toate acestea, până în actul III al filmului, suntem lăsaţi să credem că intenţiile lui David sunt cât se poate de onorabile, că împreună, cei doi merită să se distreze și că toată lumea le vrea binele. Iluzia, respectiv aerul sumbru al finalului sunt destul de dezechilibrate ca pondere, aşa că, cea mai mare din timp, filmul e o experienţă agreabilă.

Deşi acest rău îl păţeşte o fată (tocmai pentru că e fată), filmul e departe de a fi feminist. Mai degrabă spune ceva despre condiţia umană şi concesiile la care această ne obligă. E o istorie veselă despre o stare de fapt tristă, serioasă și plictisitoare. „O lecţie de viaţă”, cum ar zice traducătorii lui „An Education”, care nu e dublată şi de o lecţie de cinema.

Articol publicat în revista Cinema

Leave a Reply

Your email address will not be published.