Predicatorul și birocratul

Scris și regizat de romancierul australian James Clavell pe baza unui roman autobiografic al autorului E. R. Braithwaite, “To Sir, With Love” (1967) îl are în centru pe profesorul Mark Thackeray (“Sir”) și descrie evoluția relației acestuia cu elevii săi dintr-o școală londoneză de periferie, pe măsură ce aceștia din urmă trec, suspect de rapid, de la ostilitate fățișă, la admirație necondiționată (“Love”).

Aflați la vârsta majoratului, elevii impozantului domn Thackeray, interpretat cu bățoșenie de legendarul Sidney Poitier, sunt tot atâția copii-problemă, precum aflăm din prima lor întâlnire cu noul lor profesor. Ce se întâmplă atunci? Nu mare lucru, se stă cu fundul pe bancă și se aruncă avioane de hârtie. Observăm de asemenea că mai toți băieții poartă părul lung, unii dintre ei poartă ochelari de soare în sala de clasă, în timp ce liderul lor informal are drept acoperământ vestimentar infama geacă de piele.

În ciuda acestor semne îngrijorătoare, ereziile lor comportamentale sunt mai degrabă minore, sabotarea autorității profesorale prin șubrezirea unui picior al catedrei, de pildă. Thackeray răspunde invariabil cu o privire sticloasă, acompaniată de un ton grav, semn că, în cazul repetării actului transgresiv, o erupție emoțională cu manifestări violente nu va mai putea fi stăvilită. Ceea ce, în cele din urmă, se și întâmplă, moment care marchează midpointul lui “To Sir, With Love”, adică acel eveniment situat undeva la mijlocul filmului care modifică raportul de forțe și îl apropie pe protagonist de îndeplinirea propriilor lui scopuri: îmblânzirea hoardei de sălbatici.

Din acel moment, eroul nu le mai predă elevilor săi literatură engleză, geografie sau matematică, ci devine un soi de diriginte, care le dă elevilor săi tot felul de povețe, le vorbește despre ce-i așteaptă după absolvire și li se adresează fetelor cu apelativul plin de deferență “miss”. Edictele lui morale au rolul de a media metamorfoza acestora din stadiul inițial de “filthy sluts” (fufe sau parașute împuțite), în acela de doamne eligibile pentru tot atâtea aparent inevitabile căsătorii.

În consecință, de la dezinteresul inițial, elevii săi manifestă o curiozitate crescândă…

…pentru a ajunge apoi, fără preambul, la ceva suspect de apropiat de idolatrie…

…ceea ce îi face să aducă nu atât cu niște tineri în carne și oase, fie ei și idealizați, cât cu personajele unui alt film celebru al anilor ’60, din cu totul alt registru.

Altfel, pentru un film a cărui acțiune se petrece în Londra anului 1967, personajele filmului sunt suspect de progresiste. Exceptându-i pe profesorul Weston, al cărui rasism se limitează o serie de jocuri de cuvinte nu tocmai inventive, pe câțiva dintre elevii domnului Thackeray, mai degrabă curioși decât rău intenționați, și pe una din pasagerele autobuzului cu care domnul Thackeray circulă către școală, ale cărei aluzii privind virilitatea bărbaților de culoare sunt primite cu un amuzament rezervat de protagonist, e ca și cum periferia londoneză de atunci nu e cu nimic diferită de atmosfera de campus universitar de renume de acum.

Cu totul altfel stau lucrurile în “Entre les murs”, marele câștigător la ediția din anul 2008 a Festival de Cannes. Discriminarea rasială și homofobia nu sunt niciodată trecute sub preș, dimpotrivă, sunt atacate frontal încă din debutul filmului, când François se întâlnește pe holul școlii cu un muncitor anonim de culoare, pentru a intra apoi într-o cancelarie în care albul predomină. E momentul în care membrii corpului profesoral se prezintă, astfel încât nu doar noii veniți, ci și noi, spectatorii, să putem să-i cunoaștem.

E o reverență care nu li se aplică și elevilor lui François, în legătură cu care, de regulă, aflăm cel mult două detalii: numele și originea etnică. Nu e de mirare: sunt un personaj colectiv. Într-un fel, filmul spune povestea confruntării dintre François, profesor alb, deci reprezentant al establismentului, adult, deci adversar, și acest organism amorf, confruntare încheiată cu o remiză. În plus, exceptând o serie de remușcări privind soarta unui elev, peste care trece în viteză, lui François însuși nu pare să-i pese cine știe ce de elevii lui, sau cel puțin nu are devotamentul și implicarea afectivă la care ne-au obișnuit să ne așteptăm marii profesori ai ecranului, cum e domnul Thackeray – își face treaba și atât. Dacă admitem că el e personajul principal al filmului, iar perspectiva pe care o împrumutăm îi aparține, este firesc ca nici noi să nu știm mare lucru despre Khoumba, Boubacar, Burak sau Louise.

Personajul colectiv întrupat de elevii domnului François pare că dormitează mare parte din timp. În realitate, așteaptă doar momentul potrivit să atace, cu singurele arme pe care le are la îndemână. În urma unei delațiuni a reprezentantelor clasei în consiliul profesoral, François își pierde cumpătul, folosind, în ceea ce le privește, apelativul “pétasses” (adică tot fufe sau parașute). Este punctul culminant al filmului și vine de nicăieri, dat fiind că narativitatea lui “Entre les murs” e atipic-lineară, construită din doar două repere situaționale: conversațiile lui François cu elevii săi, respectiv discuțiile din cancelarie. Nici unele, nici celelalte nu duc nicăieri, pur și simplu și unii, și ceilalți flecăresc sau rezolvă chestiunile curente. Se poate argumenta că avem destule indicii în privința sorții care îl paște pe Souleymane. Dar în locul lui ar fi putut fi mai mulți dintre colegii lui: Boubacar, care îl acuză pe François de homosexualitate, Carl, care aproape că îl ia la bătaie pe același François, Khoumba, care refuză să citească, atunci când i se cere.

Insulta adresată lui Louise și Esmeralda e o lovitură pe care François o primește și o expediază în același timp. Însă pagubele suferite de combatanți sunt inegale – François plătește doar cu câteva aluzii din partea unor inspectori școlari, în timp ce Souleymane este exmatriculat. Realismul filmului se datorează și faptului că François Bégaudeau, actorul care joacă rolul principal, își joacă, de fapt, propriul rol, în acest film bazat pe un roman autobiografic pe care el însuși l-a scris. În plus, toți actorii distribuiți în rolurile elevilor săi sunt amatori.

Dacă admitem că poți să faci un film despre ceea se întâmplă pe bune într-o sală de clasă, fără să îndeși în el morală, șpil sau stil, atunci avem de-a face cu o promoție extrem de suplă, iar “Entre les murs” nu prea are cum să lipsească dintre premianți.