Cine-profesorii lunii: Socrate și Isoscel

Declarații și delațiuni.

În galeria profesorilor cinematografici autohtoni, profesorii seriei “Liceenii” formează un cuplu cu atât mai memorabil, cu cât, în orice chestiune, pozițiile lor sunt sau par a fi ireconciliabile. Socrate e înțelept, înțelegător, mereu cu zâmbetul pe buze, Isoscel e etern posacă, își umilește elevii cu fiecare ocazie și își iese din fire cu una, cu două. Însă cei doi folosesc metode diferite pentru a atinge același scop: să transforme elevii lor în niște adulți exact așa cum vor ei. Sunt oare Socrate și Isoscel chiar atât de diferiți?

Încă din genericul filmului “Declarație de dragoste” (1985), aflăm un amănunt biografic esențial despre protagonist, care va sta la baza unui conflict important, îi va furniza o soluție, atunci când va avea nevoie de ea, și va prefigura evoluția lui profesională. Într-un montaj fotografic alb-negru, îl vedem pe Alexandru Bârsan (Adrian Păduraru) pe un șantier, în cadrul unui stagiu de practică obligatorie, zâmbind cu gura până la urechi: mai mereu cu bustul gol, plin de elan, tânărul erou edifică socialismul cu puterea propriilor lui brațe. E o pasiune considerată primejdioasă de către mama lui, care l-ar vrea doctor, dar care îi oferă un mod plăcut de a-și petrece vara, atunci când trebuie să amâne susținerea bacalaureatului, constituind totodată un pas intermediar în cariera lui. Precum aflăm din “Extemporal la dirigenție” (1988), cel de-al treilea film al seriei “Liceenii”, între cele două extreme ale idealului profesional socialist, Alexandru alege varianta de mijloc – nici muncitor pe șantier, nici doctor, ci student la Construcții.

În acest generic, nici urmă de Ioana (Teodora Mareș). Rolul acesteia, în relația pe care o va dezvolta cu Alexandru, e pur decorativ. Colegii ei de clasă decid că Alexandru trebuie să-i dedice o declarație de dragoste, ca sarcină în cadrul cercului de filosofie? Ioanei nici nu-i trece prin cap să protesteze. Alexandru o roagă frumos să se plimbe cu el prin parc? Ioana acceptă de îndată. Ioana se lasă sărutată, plimbată, scoasă în oraș, apoi părăsită, fără urmă de protest. Noroc cu Alexandru, care, în finalul filmului, decide că e cazul să alerge în slow motion pe plaja de la Mamaia, pentru ca ea să primească privilegiul unei îmbrățișări cu piruetă, iar apoi să-și poată odihni greu încercatul cap pe pieptul lui.

În calea lor, stau diferența de clasă (tatăl Ioanei e muncitor, mama lui Alexandru e medic), stigmatul social (tatăl Ioanei e alcoolic), dar și obligațiile lor școlare. “Admiterea bate la ușă”, decretează mama lui Alexandru, când îi interzice acestuia să mai frecventeze cercul de filosofie al lui Socrate, pentru a-i modera efuziile sentimentale. De fapt, mereu bate la ușă câte ceva în seria “Liceenilor”. Tot în “Declarație de dragoste”, bacalaureatul bate la ușă, ceea ce face ca tema ultimei întruniri a cercului de filosofie, cea care dă titlul filmului, să fie “o chestiune de prost gust și periculoasă”, e de părere Isoscel. În “Liceenii” (1986), treapta bate la ușă, constată aceeași Isoscel în debutul unei ședințe cu părinții, context în care recomandă un plus de severitate părintească pentru a contrabalansa lipsa de sârguință a lui Mihai. Iar dacă în “Extemporal la dirigenție”, nu bate nimic la ușă, Isoscel își păstrează totuși vigilența. “Cu ăștia mici de-a noua, dacă nu pui șaua pe ei de la început, ți se urcă în cap!”, tună ea, iritată de coafura neconformă a unuia dintre elevii de la clasa lui Socrate.  

Când nu bate la ușă nimic, se aplaudă. Mult. În “Declarație de dragoste”, când un elev sugerează tema ultimei întruniri a cercului de filosofie, când același coleg propune ca declarația de dragoste să-i fie făcută elevei Corina, dar și când votul popular înclină către Ioana. Când se anunță la microfon că urmează un concurs de dans, respectiv când Ioana și Alexandru câștigă concursul de dans. În “Liceenii”, când Șerban își invită colegii la propria lui aniversare. La aniversare, când Geta își face intrarea, purtând o rochie pe care colegii ei o găsesc reușită. La aniversare, când își face intrarea Șerban. La aniversare, când își face intrarea Socrate. La finalul reprezentației pe care o susține formația școlii în sala de spectacole a unei uzine. Când Vlad revine cu Premiul I de la olimpiada pe țară la matematică. Când Ionică își ia angajamentul în fața clasei că trece la matematică, apoi când Ionică ia într-adevăr un 9, deci trece la matematică. În sfârșit, în “Extemporal la dirigenție”, se bate din palme cu tot elanul la finalul festivității de început de an, după un meci de tenis al lui Doru, după numerele artistice de la Balul Bobocilor, la un meci de volei în curtea școlii, dar mai ales când Socrate anunță că nu vrea să se mai transfere la alt liceu.

În seria “Liceenilor”, toate activitățile extrașcolare ale tinerilor aplaudaci au legătură cu statutul de elev, se desfășoară în școală sau sub coordonarea profesorilor. În “Declarație de dragoste”, se merge în practică (alături de profesori), se discută chestiuni filosofice (la cercul de filosofie), se joacă baschet (în sala de sport a liceului), se organizează seri de dans (în aceeași sală de sport a liceului). Excepție: Alexandru și Ioana merg la filmul polonez “Vraciul”. În “Liceenii”, Dana suține un simultan de șah într-o sală de clasă, se merge la Ateneu cu clasa, se susține o serbare școlară în incinta unei uzine, se joacă fotbal în curtea liceului, se merge cu clasa la Muzeul Național de Istorie a României. Excepție: Ionică și Geta merg la cinema să vadă “Declarație de dragoste”. În “Extemporal la dirigenție”, atmosfera se mai relaxează un pic. E drept, se merge cu clasa la uzină și la bibliotecă, respectiv se pregătește și se desfășoară Balul Bobocilor. Însă Anca și Doru merg la Teatrul de Revistă, ba chiar dansează împreună într-o discotecă, în timp ce Doru practică tenisul (pe un teren altul decât cel al liceului). Asta poate și pentru că, în timp ce primele două filme din serie se concentrează asupra a două cupluri (Alexandru și Ioana, respectiv Mihai și Dana), “Extemporal” tratează mai puțin idila Ancăi cu Doru, cât stângăciile lui Socrate, tatăl Ancăi, în relația cu ea, o adolescentă în plin proces de îndrăgostire.

În acest decor eminamente școlar, prim-planul în cancelarie e luat de confruntarea dintre Socrate, profesorul de filosofie, și Isoscel, profesoară de matematică, aflați într-o opoziție evidentă. Spre deosebire de Socrate, care pare să fie cel mai popular profesor al școlii, atunci când nu e de-a dreptul ridicolă, Isoscel e nesuferită. Pentru ea, Cenaclul Flacăra e “o trăsnaie”, iar pretenția de a merge la o seară de Cenaclu, dovada că emitentul ei “are numai gărgăuni în cap”. Potrivit lui Isoscel, Ioana provine din opusul a ceea ce se numește în popor o familie bună, drept urmare, “o să-l strice pe Bârsan”. Când cei doi sunt prinși chiulind, concluzia lui Isoscel e că Ioana îl duce pe Alexandru cu zăhărelul și “e păcat de el”. În sfârșit, Isoscel e cea care le interzice elevilor cu note proaste să participe la programul artistic de la Balul Bobocilor, precum și cea care cere mereu sancțiuni pentru elevii care comit transgresiuni (majoritatea rizibile, cum ar fi lucrul nocturn la strung), trăsătura ei definitorie fiind severitatea excesivă, dublată de încurajarea sau de practicarea delațiunii.

Pe de altă parte, modelul pedagogic întrupat de Socrate cu greu mai poate fi receptat admirativ astăzi. Firește că palmele peste obraz sau pumnii în burtă sunt privite cu alți ochi acum, de la distanța confortabilă a mai bine de 30 de ani. Dar faptul că Socrate abuza de ele, fie și în glumă, însemna ceva chiar și în epocă. Mai precis, că riposta de orice fel era de neconceput, pentru că brațul care împărțea amical palme și pumni era al unui adult, mai mult, al unui profesor, iar autoritatea (nu doar a unui adult sau a unui profesor, autoritatea în general) nu suporta contestare (drept urmare, Ionică râde de se strică, aproape măgulit de faptul că i-a captat atenția dirigintelui său).

Metode similare sunt puse la lucru și în relația cu Anca. Mai întâi, aceasta este pălmuită, atunci când vrea să plece la munte cu Doru. Apoi, confruntat cu problema unei prestații școlare sub așteptări, Socrate ia în calcul o a doua soluție, văzută ca fiind singura posibilă: să o mute la altă școală.

În sfârșit, în “Extemporal la dirigenție”, Socrate folosește două informatoare pentru a fi la curent cu parcursul sentimental al fiicei sale, iar acesta pare să fie lucrul cel mai normal din lume. Asta în contextul în care una din sursele lui e propria lui nepoată, iar cealaltă e o colegă de catedră, diriginta Ancăi, care răspunde propunerii lui cu “E firesc să colaborăm” și îi dă periodic un raport cât se poate de detaliat.

Reacția principală pe care o suscită acum filmele predecembriste din seria “Liceenilor” e stânjeneala. Liceenii din filmele lui Nicolae Corjos nu doar că nu vorbesc, nu se mișcă și nu gândesc ca niște liceeni de acum, ci sunt la fel de stingheri și în contextul României celei de-a doua jumătăți a anilor ’80. Au la fel de multă sevă în ei ca un animal împăiat, iar asta pentru că nu poți să ai viață, să transmiți și învățăminte în același timp. Scenaristul George Șovu fie n-a putut, fie n-a vrut să scrie film popular, care să fie pe placul Cenzurii, dar ale cărui personaje, indiferent de vârstă, să se comporte totuși cât de cât firesc.

Poți spune orice despre filmele din seria “Liceenilor”, dar nu că au căzut proba timpului. Nu poți să îmbătrânești urât când te naști gata bătrân.

Articol publicat pe platforma Școala 9, proiect educațional inițiat de BRD Groupe Société Générale

Leave a Reply

Your email address will not be published.