TIFF 2020. Distanțe: “Wood” (r.: Monica Lăzurean-Gorgan, Michaela Kirst, Ebba Sinzinger) și “Acasă” (r.: Radu Ciorniciuc)

Observaționale și nu prea.

Rusia, România și Peru, adică locurile unde se petrece, în cea mai mare parte, acțiunea documentarului “Wood” / “Lemn”, sunt tot atâtea puncte pe harta tăierilor ilegale de lemn, cu cel puțin un numitor comun (corporațiile manifestă aceeași indiferență față de nevoile și drepturile elementare ale populațiilor autohtone), dar și cu diferențe considerabile (de cadru instituțional, de tehnici infracționale, de coalizare a localnicilor, pe principii ecologice și/sau economice). Filmul co-regizat de Monica Lăzurean-Gorgan, Michaela Kirst și Ebba Sinzinger nu își propune să realizeze o radiografie a defrișărilor la nivel mondial, ci depinde în totalitate de personajul său principal, Alexander von Bismarck, director al Enviromental Investigation Agency. Unde se duce Bismarck, acolo îl urmează și camera de filmat, opțiune care presupune o serie de limitări – informațiile care ni se livrează nu pot fi mai cuprinzătoare decât e experiența lui Bismarck însuși, străin în toate aceste teritorii, custode al unor date prin forța lucrurilor fragmentare.

Dar aceeași dependență prilejuiește momente de reală conexiune umană (grija lui Bismarck pentru siguranța fizică a lui Gabriel Păun, fondatorul Agent Green, e cât se poate de nesimulată), ba chiar și de thriller autentic. Un astfel de caz este acela când Bismarck este contactat, la finalul unei conferințe de presă, de un reprezentant al companiei Holzindustrie Schweighofer, care insistă, cu un ton mieros-protocolar, să stabilească o întâlnire (pe care Biscmarck o refuză cu abilitate, la pachet cu promisiunea mitei adiacente).

Dacă “Wood” e filmul sau filmarea unei investigații, una cu care e destul de greu să nu fim deja familiarizați, documentarul “Acasă”, produs de aceeași Monica Lăzurean-Gorgan, e înainte de toate un portret, drept urmare face apel mai întâi la umanitatea, iar abia apoi la relația noastră cu activismul de tip ecologic. Astfel, Delta Văcărești e doar decorul în care membrii familiei Enache trăiesc, și asta doar pentru o vreme (actul I și o parte din actul II al filmului). Iar membrii familiei Enache îndeasă, fără cel mai mic efort, emoție pură în fiecare scenă în care apar.

Documentarul lui Radu Ciorniciuc beneficiază enorm de pe urma acestor personaje extrem de atașante, atât atunci când ne cuceresc cu firescul lor, cât și când stârnesc o reacție foarte apropiată de revoltă. Gică Enache insistă să își țină copiii aproape de el și departe de orice formă de școlarizare, sfidând cutumele predominante la care e destul de improbabil să nu aderăm. Așa se face că filmul ne pune la încercare prejudecățile într-un mod extrem de subtil, ridicând o serie de probleme de etică a receptării deloc diferite de dilemele pe care realizatorii înșiși ai filmului le vor fi avut.

De la un punct încolo, “Acasă” tratează transformarea forțată a unor persoane de o umanitate blând-hibridă în cetățeni funcționali, perfect integrați în jungla urbană bucureșteană. În debutul filmului, ei sunt stăpâni autoritari ai teritoriului lor (limbajul corporal al lui Gică Enache îi face pe toți vizitatorii Deltei, de la simpli cicliști, la premierul Cioloș sau la prințul Charles, să pară niște intruși). În noua lor casă, sunt ca peștele pe mal; în plus, de la un punct încolo, nu prea mai au unde să se întoarcă. Pentru că soarta lor nu ne mai e demult indiferentă, ceea ce ajungem să ne dorim e ca ei să reușească totuși să joace convingător rolul chiriașilor model, pentru ca problemele lor, și așa multe, să nu se înmulțească. Pe scurt, îi admirăm pentru ceea ce sunt, dar dacă ar fi un pic mai mult asemeni nouă, n-ar strica deloc.

Atât “Wood”, cât și “Acasă” sunt doar aparent observaționale. În câteva cadre ale documentarului “Wood”, o vedem pe Monica Lăzurean-Gorgan, care pare să fi preluat, cel puțin parțial, rolul unui fixer sau care în orice caz contribuie la derularea investigației lui Bismarck, nu e clar în ce măsură. Însă eforturile regizorului Radu Ciorniciuc și ale scenaristei Lina Vdovîi, inițiatori ai Proiectului social Acasă, au imprimat o direcție cu totul nouă destinului familiei Enache.

Mulțumită în principal lui Ciorniciuc și Vdovîi, care nu apar deloc pe ecran, membrii familiei Enache au putut să se mute într-o casă cu chirie, copiii au învățat să scrie și să citească, părinții au beneficiat de consiliere psihologică, doi dintre membrii familiei s-au angajat, întreaga familie locuind acum în propria ei casă cu teren, situată la mică distanță de Delta Văcărești.

Fără Proiectul social Acasă, familia Enache ar fi ajuns într-o locuință socială sau direct în stradă. E o justificare extrem de convingătoare pentru faptul că Vdovîi și Ciorniciuc au acum un film.

Articol publicat pe platforma Blogurile Adevărul

Leave a Reply

Your email address will not be published.