Dictatura imaginilor: „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (r. Andrei Ujică)

Inevitabile, contestările pe care filmul domnului Ujică le-a prilejuit au avut drept obiect puținătatea informațiilor, fie ele noi sau vechi, pe care le vehiculează ceea ce se presupune a fi un documentar, respectiv natura însăși a materialului filmat.

Reprezintă „Autobiografia” un demers jurnalistic de investigare a trecutului? S-a argumentat că lipsa comentariului din off, dublată, din când în când, de lipsa totală a sunetului, infirmă această ipoteză. Dar dacă nu e documentar, ce e? Nici film nu are cum să fie, sunt de părere unii, deoarece Ujică nu a filmat absolut nimic. Lucrând cu materialul clientului, „singurul lucru” pe care regizorul l-a făcut a fost să decidă asupra selecției.

Aș zice că atât cei care au pus sub semnul întrebării calitățile documentare ale filmului, cât și cei care s-au îndoit de calitățile filmice ale documentarului, au dreptate și greșesc în egală măsură. Ceea ce acești comentatori nu au luat în calcul e același lucru: propriul lor aport. Pe ei înșiși.

MAI MULT DECAT UN DOCUMENTAR

Dacă ne gândim la caracterul cu totul neobişnuit al imaginilor preferate de Ujică (şi la cantitatea acestora), lipsa comentariului devine opţiunea firească. Zecile de materiale dedicate lui Ceauşescu după decembrie ‘89 erau definite de un ton eminamente vindicativ: niciodată nu lipseau etichete precum „tiran”, „criminal”, „odios” sau „scelerat”, iar lucrurile astea nu ajungea să fie spuse, ci se puteau înţelege lesne şi din imagini. Vina cea mai mare a liderului comunist era aceea că trăia în lux (sau cel puţin în ceea ce se considera la începutul anilor ’90 că ar fi luxul). Această preocupare pentru formă – baia poleită cu aur, iahtul, vilele etc. – era poate şi o metodă prin care establishmentul se punea la adăpost de eventuale critici. Nu erau proaste deciziile lui şi nu era de condamnat sistemul care i-a permis să ajungă în postura de decident, ci rău era huzurul dictatorial, ceea ce, in esenta, e doar un alt mod de reabilita comunismul.

În filmul lui Ujică, Ceauşescu nu apare aproape deloc în astfel de imagini. Dictatorul nu prea pare să profite cine ştie ce de propria-i poziţie, aşa cum am fost învăţaţi că profită de regulă dictatorii. Poate şi pentru că e o autobiografie, Ceauşescu nu se lăfăie în aproape nicio imagine, iar comentariul nu îl critică, deoarece nu există. Aici intervine memoria.

Faptul că imaginile se succed în legea lor, fără niciun fel de comentariu, obligă la reflecţie. Faptul că nimeni nu ne spune cine a fost Ceauşescu, ce a făcut şi dacă ceea ce a făcut a fost bine sau rău înseamnă că toate aceste lucruri rămâne să le spunem noi înşine. Conexiunile le facem noi, de capul nostru, iar instrumentul primordial de care ne servim este memoria.

Ujică e creatorul acestui documentar, dar la fel suntem şi noi, spectatorii. Arta lui e în regie, arta noastră e în memorie.

MAI MULT DECAT UN FILM

Tot memoria rezolvă şi chestiunea „Autobiografiei” ca film. Selecţia materialelor de arhivă, montajul şi sunetul dau un prim răspuns. Sigur că e film, niciun cadru nu apare fără un motiv. Deloc întâmplătoare e și succesiunea imaginilor, cu cronologia lor aproximativă. Secunda în care apare Ion Iliescu aplaudând la un congres – este ea întâmplătoare? Fără îndoială că nu.

Mai puţin evident e că „Autobiografia” este în acelaşi timp un film despre filme şi o istorie a cinemaului. Pelerinajul la sicriul lui Dej, cu cozile interminabile şi ritmul lor ucigător de lent, evocă intrarea muncitorilor în fabrică din „Metropolis” al lui Fritz Lang. Edificarea marilor cartiere rezidenţiale, însoţită de o muzică industrială neliniştitoare, aminteşte de finalul din „Eclipsa” lui Antonioni. Secvenţele în care Ceauşescu apare împreună cu Dubcek par rupte din „Balul pompierilor”. Tot atunci, preţ de câteva secunde, camera se opreşte asupra unui tânăr care îi seamănă atât de mult lui George Mihăiţă, cel din „Reconstituirea”, încât aş fi putut să jur că-i chiar el. În sfârşit, Ceauşescu însuşi e un fel de domn Hulot al comunismului, iar pe toate acestea le-am văzut eu; alţii vor fi văzut altceva. Memoria e personală prin excelenţă, tocmai de aceea nu avem de-a face cu un unic film (ceea ce e valabil pentru orice film şi pentru orice operă de artă, dar mai ales pentru acesta), ci cu un număr de autobiografii practic nelimitat. Câte memorii, atâtea filme.

Care e perspectiva cineastului faţă de subiectul pe care îl tratează? Asta nu o putem şti. O putem doar bănui, însă, în cazul lui Ujică, memoria nu ne poate ajuta. Pe regizor nu îl cunoaştem nici măcar la nivelul superficial la care îl cunoşteam pe Ceauşescu: imaginea lui nu ne-a fost vârâtă pe gât zi de zi. Nimic din ceea ce el a făcut până acum nu ne-ar fi putut influenţa nouă, unor străini, viaţa, într-un mod atât de fundamental precum cel în care fostul lider comunist ne-a transformat pe toţi.

Vorbindu-ne despre Ceauşescu, Ujică e el însuşi un Ceauşescu. Un mister.