Fitilul rece: „The Hurt Locker” (r. Kathryn Bigelow)

Grile care orbesc.

Orice analiză a intraductibilului „The Hurt Locker” (2008) nu poate să nu ţină seama de două chestiuni. Prima, legătura cu războiul din Irak, semnificativă sub aspectul următoarelor variabile: este sau nu filmul veridic, ce vor realizatorii lui să transmită, respectiv ce crede publicul că filmul transmite despre conflictul care îi serveşte drept cadru. A doua, candidatura la Oscaruri. Intră în calcul droaia de premii câştigate, motivele care i-au făcut pe membrii Academiei să-l voteze, dar mai ales motivele care i-au făcut pe membrii Academiei să-l prefere principalului contracandidat, „Avatar” al lui James Cameron.

În egală măsură, orice analiză trebuie să pornească de la următoarea realitate simplă: ambele grupe de întrebări şi conexiuni ţin strict de context şi sunt străine de filmul însuşi. Nu îl fac nici mai bun, nici mai prost decât este. Altfel spus, or fi ele importante, dar nu sunt altceva decât zgomot.

Din punctul meu de vedere, de ce l-au votat membrii Academiei putem doar bănui (sau mai degrabă specula), iar comparaţia cu „Avatar” pur şi simplu nu se susţine. Oricât am dori-o, cele două producţii nu pot fi comparate: sunt obiecte asemănătoare, dar din clase diferite.

Merită remarcat însă un lucru: deşi filmul lui Cameron e un basm cu dinozauri coloraţi, care se petrece pe o planetă îndepărtată, în viitor, iar filmul lui Bigelow are loc în Irak, acum, „Avatar”, iar nu „The Hurt Locker”,  e o critică împotriva războiului din Irak.

ÎN RĂSPĂR

A spune că „The Hurt Locker” critică războiul din Irak echivalează cu o interpretare foarte liberă a mesajului filmului lui Kathryn Bigelow. Asta în măsura în care putem vorbi de un mesaj care să aibă ceva de-a face cu războiul (cu orice război). În tot cazul, cuminte ar fi să spunem că acţiunea filmului are loc în Irak şi atât.

Trei sunt pistele de interpretare posibile din acest punct de vedere. Conform ipotezei deja enunţate, filmul s-ar defini în principal prin raportarea la războiul real încă în desfăşurare. Mai exact, ar putea fi subsumat curentului pacifist care susţine că războiul (acest război) e inutil, că intervenţia americană în zonă e neavenită şi că ambele trebuie să înceteze cât mai curând.

Ce-i drept, soldaţii americani ai lui „The Hurt Locker” sunt departe de a fi sfinţi. Beau de sting, fără să fie foarte convinşi de opera lor de civilizare a unui teritoriu ostil; de altfel, nici nu-şi pun vreodată problema ce caută acolo. Cei mai mulţi abia aşteaptă să ajungă acasă sau vor doar să scape cu viaţă (excepţie face protagonistul, un fel de cowboy în costum de astronaut, starul echipei de genişti).

Dar nici irakienii nu sunt tocmai pâinea lui Dumnezeu. Ascunşi sau la vedere, de unii singuri sau în grup, cei mai mulţi dintre ei ştiu una şi bună, să arunce cât mai mulţi americani în aer, nu contează cum. Insurgenţii din film nu sunt nici victime inocente, nici agresorii care lovesc pentru că sunt loviţi. Sunt un organism ucigaş amorf care nu poate fi anihilat nicicum. Cumva, soldaţii şi acest organism amorf trebuie să coexiste, astfel enunţă problema „The Hurt Locker”, fără măcar să încerce să ofere o rezolvare.

O astfel de abordare face ridicolă aproprierea ideologică a filmului de către o tabără sau alta. Nu numai că nu se situează de nici o parte a baricadei, nu numai că nu spune cine are dreptate, ci noţiunea însăşi de dreptate e pusă sub semnul întrebării.

În strânsă legătură cu această cheie de lectură este ipoteza conform căreia ţinta marelui câştigător al Oscarurilor de anul acesta nu e una precisă (cutare război, cutare armată, cutare preşedinte), ci filmul condamnă războiul în general. În parte, această tratare se susţine; dacă filmul lui Bigelow spune ceva despre război, atunci ceea ce spune e că omoară, fără discriminare, o grămadă de oameni din ambele tabere, iar asta nu prea poate să fie în regulă. Altfel, „The Hurt Locker” e mai degrabă thriller decât war flick: tensiunea e permanentă, iar inamicul e în acelaşi timp pretutindeni şi nicăieri.

Filmul se distanţează de teoriile care satanizează establishmentul, văzut ca unic vinovat pentru tot răul din lume (implicit şi pentru existenţa războaielor). O parte din vină se prea poate să fie şi acolo, în acele interese oculte, dar cu siguranţă nu e doar acolo. E şi în cei care merg la război, e și în oamenii de rând, adică în comoditatea noastră, a tuturor. Spre final, eroul se găseşte debusolat printre rafturile pline ale unui supermarket. Fatalmente, bunăstarea celor de aici (unde prin „aici”, se înţelege „lumea civilizată”) se bazează întotdeauna, într-un fel sau altul, pe nefericirea celor de acolo.

În sfârşit, se prea poate ca filmul să nu aibă nimic de-a face nici cu războiul din Irak, nici cu războiul în general, ci doar povesteşte modul în care nişte oameni obişnuiţi se descurcă într-o situaţie ieşită din comun. Pe scurt, e o poveste şi atât.

Părerea mea e că doar prima posibilitate se exclude din start, că decodificările în această cheie (a mobilizării împotriva efortului american din Irak) ţin mai mult de modul cum gândim noi, spectatorii, decât de ceea ce filmul singur ne arată. Ceea ce contează e că, indiferent de intenţii, „The Hurt Locker” funcţionează şi dez-ideologizat, ca poveste simplă. O poveste care impresionează acum, dar care va impresiona și când ecourile ştirilor de azi se vor fi stins demult.

Articol publicat în revista Cultura

5 thoughts on “Fitilul rece: „The Hurt Locker” (r. Kathryn Bigelow)

  1. Draga rozsi, ma bucur ca ai iesit castigat in urma lecturarii acestei cronici. Totusi, nu inteleg ce cauta un ignar enciclopedist ca tine, unul care a scurtcircuitat lecturile obligatorii (la vremea lor) cu referinte "culturale" gen rotten.com, in disputa amicala dintre doi intelectuali luminati…

  2. florin, se pare ca uiti ca acest material nu este nici o nuvela si nici o schita, ci o recenzie de film. nu este menit trecerii mai usoare a timpului. nici nu se adreseaza mintilor slabe, care se plictisesc din te miri ce.

    am citit si nu m-am plictisit, ba recunosc ca am iesit castigat. succesul materialelor lui catalin olaru sta in capacitatea ascutita a autorului de a diseca filmul pana la os, fara de a deconspira firul narativ. un anume grad de abstractiune este necesar pentru indeplinirea unei operatiuni asa delicate…

    dar ce sa inteleaga unul ca tine?!

Leave a Reply

Your email address will not be published.