Dincolo de curcubeu: „Rabbit Hole” (r. John Cameron Mitchell)

Pana la un punct, primul film al regizorului american John Cameron Mitchell coincide cu o aducere in prezent a clasicului cult „Rocky Horror Picture Show”, una mai putin satirica si cu un indemn la eliberare sexuala formulat mai explicit. Refrenul „Don’t dream it, be it” se aude din nou in „Hedwig and the Angry Inch”, iar ceea ce era o aluzie extrem de indrazneata devine clar ca lumina zilei.

E o linie pe care Mitchell o urmeaza si in cel de-al doilea film al sau, „Shortbus”, din 2006. Personaje de toate varstele, sexele si rasele sunt combinate cu osardie matematica pentru a obtine un numar impresionant de acuplari, consemnate de fiecare data cu o remarcabila atentie pentru detaliu. In aceste conditii, performanta lui „Shortbus” e cu atat mai meritorie. Desi, intr-una din scenele sale cele mai memorabile, doi barbati se satisfac oral unul pe celalalt, in timp ce un al treilea canta imnul american intr-un anus, filmul lui Mitchell e la fel de ocolit de vulgaritate precum sunt cantecele de leagan sau manualele de educatie civica.

In sfarsit, in „Trezirea la realitate” (2010), perechea e cea traditionala, nimeni nu aduce imbunatatiri tablourilor din dormitor ejaculand pe ele, nimeni nu depinde de vibrator ca minerul de lampas. In ciuda acestui hiat, alegand o trama de o subversivitate mai putin manifesta, Mitchell semneaza cel mai curajos film al sau de pana acum.

TREZIRE FARA SOMN

Renuntand la plasa de siguranta a unui fanbase extrem de nisat, Mitchell abordeaza drama familiala intr-o cheie aparent conventionala. Howie (Aaron Eckhart) si Becca (Nicole Kidman) incearca sa treaca, impreuna, dar mai ales separat, peste moartea fiului lor. „Rabbit Hole” e povestea acestui proces dureros si de durata de coping.

Traducerea in limba romana a titlului ascunde o intelegere destul de limitata a filmului in particular si a naturii umane in general: nimeni nu e alienat, deci nimeni nu are cum sau de ce sa se trezeasca la realitate. Atat Howie, cat si Becca sunt cat se poate de intregi la minte. Pusi intr-o situatie extrema, incearca sa se descurce cum pot mai bine, iar aventura lor de regasire e descrisa cu intelegere si cu decenta.

Moartea unui copil e un tabu cinematografic redutabil, pe care „Rabbit Hole” il ataca frontal. Accidentul lui Danny nu e nici ocolit, nici tratat ca facand parte dintr-un tablou mai mare. Moartea lui Danny e insusi tabloul, ocupand toate din cele 91 de minute ale filmului. Howie si Becca incearca sa gaseasca o scapare, el in droguri si o relatie extraconjugala mereu amanata, ea intr-un substitut de relatie materna. Nici una nu reprezinta cine stie ce solutie, asa ca, vreme de o ora si jumatate, ii vedem pe amandoi cum se flageleaza.

In cazul lui Becca, spectacolul e cu atat mai angoasant. Aceasta nu isi ofera nici o clipa de relaxare, astfel incat calmul ei este pe cat de calculat, pe atat de sinistru. De fiecare data cand Becca se confrunta cu o situatie noua, ne asteptam la o izbucnire. Cateodata, acestea au loc, alteori, nu. Suspansul e asigurat, in „Rabbit Hole”, de raportul dintre caderile nervoase pe care le asteptam si caderile nervoase care chiar au loc, in timp ce originalitatea filmului e data de faptul ca acest suspans e cat se poate de continuu. Creatorul lui Hedwig nu numai ca alege o tema deloc hollywoodiana, dar insista sa nu ii dea spectatorului nici un fel de satisfactie.

Prin aceasta, Mitchell isi continua cariera de spargator de tabuuri. Spre lauda lui, o face cu aceeasi delicatete.