Introducere in teoria distopiei: „Divergent” (r. Neil Burger)
Extemporale și coronițe.
Din punct de vedere narativ, Divergent (r. Neil Burger) se blocheaza undeva la inceput. Tris (Shailene Woodley) trebuie sa aleaga o tabara, in ceea ce constituie prima proba a filmului. O data intrata in factiunea Neinfricatilor, pe aceasta o asteapta o gramada de alte probe: primul salt intr-un tren in miscare, primul salt de pe un bloc, prima lupta din ring, a doua lupta din ring, cucerirea unei redute (capture the flag), prima lupta cu fricile ei, in sfarsit lupta cu fricile lui, care e totodata proba finala.
Toate aceste probe se intind pe aproape intreg parcursul filmului. In tot acest timp, e drept ca Tris arata semne de gandire independenta, dar cu masura. De la alegerea initiala (a intra intr-o factiune), trecand prin incercarile ei disperate de a urma aceasta alegere pana la capat, excluderea ei din factiune fiind evitata cu orice pret, Tris nu e niciodata altcumva decat obedienta. Cand totusi e rebela, rebeliunea ei e una prin excelenta conformista, adica regulile care guverneaza sistemul nu sunt niciodata puse la indoiala. Sistemul devine fundamental rau doar atunci cand oamenii rai dintr-o factiune incearca sa-i elimine pe oamenii buni din alta factiune, care se intampla sa fie cea a parintilor ei (ceea ce oricum se intampla extrem de tarziu, adica in ultima jumatate de ora a acestui film de peste 140 de minute).
Explicatia expozitiunii imposibil de lungi sta in faptul ca filmul nici nu e, de fapt, un action futurist al carui act doi incepe la final, ci o drama de liceu cu epilog. S-o fi petrecand Divergent intr-un viitor distopic, dar asta nu schimba faptul ca avem de-a face cu foarte multi tineri care concureaza unul impotriva celuilalt intr-o structura de invatamant, cu bullies si aliati, cu profesori buni si profesori rai, cu o zi de absolvire in care cei buni primesc premiul I, iar cei rai sunt pedepsiti. Graduation day vine cu putin inainte de generic, extrem de tarziu pentru un SF, firesc pentru un teenage movie.
Dar asta nu face din Neil Burger un repetent. Fara sa ia coronita, filmul sau trece clasa cu brio.
Articol publicat pe www.postmodern.ro