Dulceag-amar: „Nomadland” (r. Chloé Zhao)

Respirația din ceafa lui Ken Loach.

Marele câștigător de la Oscarurile din 2021 va fi având multe, dar îi lipsește ceva elementar.

În această ecranizare după un volum de non-ficțiune al jurnalistei americane Jessica Bruder, nu există decât umbra unor posibile conflicte, explorate superficial sau deloc. De asemenea, oricât l-am căuta, nu găsim nici măcar un singur personaj care ar putea trece drept negativ. Compania Amazon, pentru care protagonista lucrează când și când, ar fi putut ocupa acest loc gol. Însă Fern (Frances McDormand) e recunoscătoare pentru faptul că Amazon își plătește angajații cu generozitate. Mai mult, într-una din scenele de debut, suntem martorii unei ședințe de instruire în protecția muncii, executată aparent responsabil și cu o componentă viguroasă de interactivitate. Pe parcursul filmului, de același tratament beneficiază toți angajatorii pentru care Fern lucrează ca muncitor temporar – atât eroina, cât și cei din jurul ei își fac treaba cu conștiinciozitate și recunoștință. Zhao nu are nimic de împărțit cu corporațiile care vor fi avut un cuvânt de spus în dezrădăcinarea măcar a unora din personajelor ei. Pe cerul lui „Nomadland”, nu prea e loc de nori.

Există și excepții, dar de scurtă durată și lipsite de intensitate. Fiica unei prietene îi aruncă niște cuvinte mai contondente într-un supermarket, cu toate acestea, suprafața lor aspră nu pare să provoace cine știe ce pagube în stima de sine a protagonistei, cu atât mai mult cu cât provin de la o adolescentă. Fern ridică vocea la David (David Strathairn), când acesta îi sparge din greșeală niște farfurii cu valoare sentimentală. Autorulota lui Fern se defectează, iar lui Fern îi ia fix 4 minute, din cele 107 ale filmului, să facă rost de cei 2300 de dolari plus taxe necesari pentru a o repara. În timpul unei vizite, are loc o discuție mai aprinsă despre etica acordării creditelor ipotecare, însă conlictul e aplanat după doar 40 de secunde de la începerea lui, de către sora lui Fern, care descrie comunitatea nomazilor în culori flatante (și, în același timp, într-un mod acceptabil pentru toți participanții la discuție). Și cam atât.

Idila lui David cu Fern își vede și ea de cursul ei, nestăvilită de eforturile lui Fern de a o sabota. Exceptând episodul farfuriilor sparte, nimic nu amenință în mod real relația lor, care se rotunjește cu fiecare nouă întâlnire, întâmplătoare sau nu. De la început până la sfârșit, David o curtează cu aceeași perseverență mută, în timp ce Fern nici nu-l acceptă, nici nu-l respinge. Ci doar trage de timp.

Toți camarazii lui Fern sunt cum nu se poate mai binevoitori, au mai mereu zâmbetul pe buze și se arată plini de solicitudine unul față de celălalt, respectiv de gratitudine față de lumea întreagă. E un paradis cât se poate de real – comunitatea nomazilor chiar există, iar Bob Wells, liderul ei informal, își joacă propriul rol în acest film. Însă un paradis care va fi având asperitățile lui.

Cu toate acestea, Zhao alege să se concentreze asupra decorului în care Fern gestionează delicatul proces de coping făcut necesar de moartea soțului ei și dezintegrarea de facto a comunității din care făcea parte, ca urmare a închiderii unei fabrici. Asupra texturii scoarței de arbore secular pe care Fern se pregătește să-l îmbrățișeze, asupra valurilor dezlănțuite și stâncilor colțuroase în mijlocul cărora aceasta își chestionează opțiunile, asupra cactușilor din deșert. E un mod stereotip de a ne pune față în față cu vulnerabilitatea țepoasă a protagonistei sale și totodată o priveliște des întâlnită în cinema-ul indie american, definit mai mereu printr-o extrem de bățoasă opoziție.

Da, „Nomadland” nu e „Transformers”. Dar nici foarte convingător nu e. Personajele lui sunt atât de unidimensionale, încât orice privire laterală le dă de gol, chiar dacă își fac nevoile pe câmpuri înghețate, semn că sunt vii și respiră. Marele câștigător de la Veneția, BAFTA, Golden Globes și Oscaruri e o enciclopedie a poveștilor triste, livrate și filmate convențional. Personajele lui, de o cumsecădenie hiperbolizată, sunt atașante doar în măsura în care te poți atașa de niște exponate, fie ele și aparținând unui muzeu al suferinței.

Filmul lui Zhao vrea să treacă drept elegie, dar are profunzimea unui citat despre karma.

Articol publicat pe platforma Blogurile Adevărul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *